•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Ioanichie cel Mare

Acest mare luminător duhovnicesc Ioanichie s-a născut în satul Marycata din provincia Bithynia, din tatăl Myritircius şi maica Anastasia. El de tînăr a fost păstor de oi. Pe cînd sta la paza turmelor lui, adesea se întîmpla să se retragă în singurătate şi să stea la rugăciune ziua întreagă, însemnîndu-şi turmele din cele patru laturi cu Semnul Sfintei Cruci, astfel încît ele să nu se împrăştie sau să se piardă.

Mai tîrziu, cînd a fost luat în slujba militară, el a dat dovadă de curaj uimitor, mai ales în războaiele cu bulgarii. După ce a ieşit din serviciul militar el s-a retras în Muntele Olymp din Asia Mică, unde s-a tuns monah şi s-a închinat pe sine cu desăvîrşire celor mai aspre nevoinţe călugăreşti, întru care a petrecut pînă la sfîrşitul său, ce a venit la adînci bătrîneţi.

El a petrecut ca monah timp de cincizeci de ani, în locuri diferite. El a primit de la Dumnezeu har peste har, şi cu deosebire darul facerii de minuni. El a vindecat neputinţele şi bolile oamenilor, a scos afară demoni, a îmblînzit fiare sălbatice. El avea mai cu seamă putere asupra şerpilor veninoşi, trecea pe apă ca pe uscat, se putea face nevăzut din faţa oamenilor dacă aşa dorea, şi vedea cele ce aveau să fie.

El a fost vestit prin smerenie şi blîndeţe.

La înfăţişare şi la statură el era ca un uriaş, era masiv şi avea o mare forţă fizică.

Sfîntul Ioanichie cel Mare a jucat un rol foarte activ în viaţa Bisericii lui Dumnezeu. In vremea controversei iconoclaste [a luptelor contra sfintelor icoane] el mai întîi s-a înşelat oarecum, dar mai pe urmă a repudiat vederile iconoclaste şi s-a tăcut un zilot întru apărarea sfintelor icoane.

El a fost mare prieten al Patriarhului Metodie al Constantinopolului. Sfîntul Preacuvios Ioanichie cel Mare a trăit pînă la vîrsta de nouăzeci şi patru de ani, săvîrşindu-se cu pace către Domnul la anul 846. El a fost mare făcător de minuni şi în timpul vieţii, şi după fericitul său sfîrşit.

•    Pomenirea Sfinţilor Sfinţiţi Mucenici Nicandru, Episcopul Myrei, şi Hermas, Presbiterul

Ei amîndoi au fost hirotoniţi de către Sfîntul Apostol Tit. Ei au fost vestiţi pentru marea lor rîvnă pentru Credinţă şi pentru puternica lor misiune, cu preţul unor cumplite chinuri, printre pagîni, dintre care pre mulţi i-au cîştigat pentru Hristos Domnul.

Din această pricină ei au fost bîrfiţi înaintea unui judecător, Libanus, care i-a osîndit la torturi bestiale. Ei au fost bătuţi cu pietre şi tîrîţi pe pietriş ascuţit; au fost întemniţaţi, înfometaţi, şi supuşi la chinuri cărora nici un muritor nu le poate supravieţui fără ajutorul aplecat al lui Dumnezeu.

Domnul Hristos a venit la ei în felurite chipuri, şi aruncaţi în foc fiind ei, Domnul a trimis îngerii Săi să le prefacă lor în rouă fierbinţeala cuptorului. La urmă ei au fost îngropaţi de vii de torţionarii lor.

Dar zadarnic încearcă oamenii să îi ucidă pe aceia cărora Domnul le-a dăruit viaţa, şi zadarnic încearcă oamenii să necinstească pe aceia pe care Domnul îi preaslăveşte.

Cîntare de laudă la Sfîntul Ioanichie cel Mare

Sfîntul Ioanichie poporul şi-a slujit,
Poporul şi regele, ca un rîvnitor. După care el toate le a lepădat
Spre a-L  sluji pe Domnul tuturor.

Sfîntul Ioanichie fost-a mare oştean
Al Credinţei Creştine şi dreptăţii curate.

El cu lacrimi şi lupte timp de cincizeci de ani
S-a rugat lui Hristos şi se roagă şi azi.

Slăvitul Ioanichie bogăţii multe a avut pe pămînt,
Dar mai bogat a fost în cereasca avere:
Pe aceea el singur şi-o a dobîndit
Cu postiri şi cu rugi, biruind pe diavol.

Sfîntul minunat Ioanichie Avva
Mulţime dumnezeiască de minuni a lucrat:
El lucratu-le-a întru Numele lui Hristos Domnul,
Cu Crucea desăvîrşitpe diavol a călcat.

O. sfinte al lui Dumnezeu, Ioanichie Părinte,
Tu la Hristos mare milă şi îndrăzneală ai aflat!
Ci roagă-te Lui şi pentru noi păcătoşii
Si de la Duhul Sfînt cere nouă bogat harul Său!

Cugetare

Milostivirea este rodul credinţei. Acolo unde este credinţă adevărată, acolo se află şi adevărata milostenie.

Sfîntul Ioanichie a trecut într-o zi pe lîngă o mînăstire. Între multe monahii care se nevoiau în ea, se aflau şi o maică cu fiica ei. Necuratele duhuri ale patimilor trupeşti o războiau cumplit pe tînără, atît de cumplit, încăt ea se gîndea în fiecare zi să părăsească mînăstirea şi să se întoarcă în lume.

Zadarnic a încercat maica să o facă să vadă cumplita cădere către care se îndrepta. Dar ea l-a rugat cu lacrimi pe Sfîntul Ioanichie ca să o sfătuiască pe fiica ei să nu se întoarcă la urîciunile lumii.

Atunci Sfîntul a grăit către tînără şi a zis: „Fiică, pune mîinile tale pe grumazul meu!” Tînără a făcut aşa. Atunci dumnezeiescul Părinte mult milostivul I-a cerut lui Dumnezeu ca patima fetei să treacă asupra lui, iar ea să rămînă liberă de ea şi curată. Precum s-a şi întîmplat. Tînără s-a vindecat cu desăvîrşire de necurata patimă, şi a rămas mai departe liniştită în mînăstirea ei. Avva Ioanichie şi-a continuat drumul, dar fără veste a simţit în sine cumplitul război al trupului, atît de cumplit, încît ar fi preferat să moară mai curînd decît să fie învins. Atunci el a văzut unul din şerpii cei mari şi otrăvitori ai pustiei şi s-a repezit la el, ca şarpele să îl muşte, şi Avva să moară. Dar şarpele nu l-a muşcat. Avva atunci a lovit şarpele, ca acesta să muşte, dar cum s-a atins de el, şarpele a murit. Atunci patima necurată a desfrîului a pierit de la el.

Luare aminte

Să luăm aminte la venirea Domnului la Sfîntul Pavel într-o vedenie de noapte (Fapte 18):

•     La cum Domnul S-a arătat Sfîntului Apostol Pavel la Corint, într-o vedenie, noaptea;

•     La cum El a zis către Pavel să nu se teamă ci să grăiască şi să nu tacă, căci Domnul a zis: Am mult popor în cetatea aceasta.

•     La cum Sfîntul Apostol Pavel s-a supus Domnului şi a rămas la Corint timp de un an şi jumătate.

Predică

Intru Care şi moştenire am primit (Efeseni 1: 11).

Toate sînt de la Stăpînul Hristos Iisus, toate sînt prin Domnul Hristos Iisus şi toate aparţin Domnului Hristos Iisus.

Fără El noi nu putem avea nici un fel de legătură adevărată sau normală cu Domnul Dumnezeu Făcătorul nostru, cu ceilalţi oameni sau cu lumea creată în care vieţuim.

El este capul nostru şi mintea noastră, şi prin El şi moştenire am primit. Dar ce moştenire? Chiar împărăţia lui Dumnezeu.

De ce sînt creştinii adesea numiţi moştenitori în Noul Testament?

Cînd zicem moştenire noi ne gîndim mai întîi la cineva care moare şi lasă o moştenire. Ca cineva să moştenească, altcineva trebuie mai întîi să moară. Ce este mai mult este că noi creştinii ne putem numi moştenitori încă din această viaţă, căci omul nostru cel vechi moare iar omul cel înnoit în Hristos moşteneşte cele bune şi nepieritoare ale lui.

Căci cel care supravieţuieşte este moştenitorul. Moare trupul, dar sufletul îi supravieţuieşte; prin urmare sufletul omului moşteneşte toate cele pe care omul pe cînd era în trupul lui le-a lucrat, fie cele bune spre moştenirea de către suflet a vieţii, fie cele rele spre moştenirea de către suflet a morţii.

Prin Domnul nostru Iisus Hristos moştenirea de care El Însuşi S-a bucurat şi Se bucură este acum deschisă nouă tuturor: moştenirea aceasta este împărăţia Nepieritoare a Cerurilor. Noi această împărăţie nemuritoare o moştenim atunci cînd murim cu trupul lumii acesteia pămînteşti; murind pămîntului, moştenim cerul; rupînd legătura cu Satan, ne facem împreună-moştenitori cu Hristos.

O, fraţilor, cît de minunată şi negrăită este moştenirea care ni s-a pregătit nouă! Să nu ne fie nouă să renunţăm ca nişte nebuni la ea, şi să ne asemănăm lui Isav cel care şi-a vîndut dreptul lui de întîi născut, [adică libertatea şi nemurirea] pentru un blid de linte!

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Domnul şi Mîntuitorul nostru, milostiveşte-Te către noi pînă la sfîrşit şi ne mîntuieşte.

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

•    Pomenirea Sfintei Preacuvioasei Marii Muceniţe Anastasia Romana

Ea s-a născut la Roma dintr-o familie nobilă, dar a rămas orfană de ambii părinţi de la vîrsta de trei ani. Orfană fiind, ea a fost luată spre creştere într-o mînăstire de lîngă Roma, a cărei stareţă era Sofia, vestită prin marea înălţime vieţii ei duhovniceşti. De-a lungul celor şaptesprezece ani care au urmat, Monahia Anastasia s-a făcut şi ea vestită, asemenea chipului maicii ei duhovniceşti, printre creştini ca aspră şi minunată nevoitoare, iar printre păgîni ca femeie de o frumuseţe neasemuită.

Guvernatorul păgîn Probus a trimis soldaţi la acea mînăstire spre a o lua pe Anastasia sub escortă şi a o aduce înaintea lui. Mai înainte cu două ceasuri de aceasta, Egumena Sofia a sfătuit-o din destul pe tînăra Anastasia să se ţină strîns de  Credinţă, i-a arătat cum să risipească meşteşugirile linguşirilor cu care avea să fie ispitită şi toată înşelăciunea, şi cum să îndure sinsitrele torturi.

A răspuns Anastasia către maica ei duhovnicească astfel:

“Gata este inima mea, gata este ea a muri pentru Domnul meu, Hristos.

Gata este sufletul meu de moarte pentru Dulcele Izbăvitor.”

Adusă înaintea guvernatorului, Anastasia şi-a declarat pe faţă credinţa în Hristos Iisus Dumnezeul şi Domnul. Guvernatorul mai întîi a încercat să o ademenească pe Anastasia, apoi a trecut la sinistre ameninţări. La acestea muceniţa a răspuns: “Gata sînt să mor pentru Dumnezeul meu nu doar o dată, ci şi de sute de ori, de este cu putinţă.”

Monahia Anastasia a fost supusă celor mai josnice umiliri: ei i s-au smuls de pe trup hainele, fiind ridicată goală înaintea mulţimii. Dar viteaza Creştină a strigat atunci, neînfricată, către călăi:

“O, nu aveţi decît să mă biciuiţi, să mă tăiaţi, să mă sfîşiaţi în bucăţi, să înecaţi în sînge goliciunea mea!”

Ceea ce bestialii torţionari au şi făcut, întocmai, în timpul acesta muceniţa a simţit de două ori o cumplită sete, şi a cerut apă.

Un bărbat creştin pe nume Chirii a dus apă la buzele muceniţei. Din această pricină de la Marea Muceniţa Chirii a primit scumpă binecuvîntare, iar de la criminalii torţionari, moarte prin decapitare.

Anastasiei mai departe torţionarii i-au tăiat sînii şi limba, dar îngerul Domnului s-a pogorît la ea şi a întărit-o.

Ea la urmă a fost omorîtă prin decapitare în afara cetăţii. Fericita Sofia a aflat rămăşiţele trupului ei, le-a cules cu rugăcine de lacrimi şi le-a îngropat cu cinste.

Sfînta Preacuvioasă Mare Muceniţa Anastasia s-a încununat cu cununa veşnicei slave în timpul domniei pămînteşti a lui Decius.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Avramie Zăvorîtul şi a nepoatei lui de frate, Maria

Acesta a fost silit de părinţii lui să se căsătorească, dar în chiar ziua nunţii el a lăsat mireasă, părinţi şi casă şi toate lumeştile griji, şi s-a tăinuit în pustie, unde s-a nevoit întru desăvîrşită singurătate şi nevoinţe mari timp de cincizeci de ani. In tot acest timp el nu a ieşit din peştera lui decît de două ori. Prima oară, la porunca episcopului locului, care i-a cerut să iasă şi să aducă la Credinţa Creştină un sat păgînesc. Iar a doua oară el a ieşit spre a o izbăvi din necurata viaţă de desfrîu pe nepoata lui de frate, Maria. Sfîntul Preacuvios Avramie s-a săvîrşit cu pace către Domnul la anul 360, aflîndu-se în vîrstă de şaptezeci de ani.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Mucenic Timotei de la Mînăstirea Esfigmenu

El a fost din satul Kessana, din Tracia. El a fost bărbat căsătorit şi a avut două fiice. Soţia lui, căzută în mîinile tîlharilor turci, a trecut la Islam. Spre a îşi mîntui soţia din necuratul harem, Sfîntul Timotei s-a prefăcut că este şi el musulman. După ce şi-a salvat soţia, a dus-o şi a închinoviat-o pe ea într-o mînăstire de maici, iar pe sine în Marea Lavră din Sfîntul Munte Athos.

După o vreme el a trecut la Mînăstirea Esfigmenu, tot din Sfîntul Munte. El a dorit şi mucenicia sîngeroasă pentru Hristos, aşa cum a dobîndit-o şi Avva Agathanghel, ce fusese şi el vieţuitor la Esfigmenu. Astfel Avva Timotei a fost decapitat de turci la Jedrene pentru mărturisirea Credinţei în Hristos, în douăzeci şi nouă de zile ale lunii Octombrie, din anul 1820. Trupul său a fost aruncat în rîu, dar îmbrăcămintea lui a fost aflată de Avva Ghermano, duhovnicescul lui părinte.

Cîntare de laudă Ia Sfîntul Preacuvios Avramie Zăvorîtul

Sfîntul Avramie pămînteasca mireasă o a lăsat,
Şi viaţa şi-a-nchinat călugăreştilor nevoinţe.

El cu nevoinţa m intuirea şi-a lucrat,
Drăceştile puteri zdrobindu-le,
Intru al lui Hristos Nume.

în felurite chipuri dracul se arăta,
In chipuri înfricoşate, menite să slăbească mintea,
S-o tulbure, s-o înstrăineze
De Unul Dumnezeu.

Dar omul lui Dumnezeu nu şi-a îngăduit aceasta,
Şi astfel ca o candelă aprinsă lumii a strălucit.

El pre Unul Dumnezeu L-a preaslăvit,
Pre Domnul Cel Unul întru Preasfînta Treime.

Zăvorit, singur, de lume nedorit,
Avramie o jumătate de veac
întemniţat s-a făcut
Pentru Dumnezeu Cuvîntul.

Cincizeci de ani de lacrimi, postiri şi nevoinţe
Cincizeci de ani de-ntemniţare
De bună voie
Pentru Dumnezeu.

Astfel Avramie întemeiatu-s-a pe Hristos,
Piatra Cea Tare,
Ca sus pe o stîncă, cu vîrful în cer.

Noi pe Avramie al nostru Părinte
Cu dragoste îl mărim,
căcipămînt fiind, ne-a arătat nouă viu
Chipul nemuririi!

Cugetare

Iar cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 10: 22), zis-a Domnul.

Credinţa este singurul temei al răbdării, căci răbdarea în şi prin sine nu presupune decît întuneric şi greutate de nesuportat.

Credinţa este steaua polară ce luminează cea mai întunecată noapte, ea uşurează simţit chinul ucigător al suferinţei; ea poartă pe aripile ei fragile, dar atît de puternice, toată greutatea răbdării.

Sfîntul Avramie ne dăruieşte nouă o pildă luminoasă de îndelungă răbdare. Cumplitele chinuri şi ispitiri pe care le-a avut de îndurat de la diavoli acest minunat Părinte ar fi făcut jucării din bărbaţi mai slabi, pe care i-ar fi făcut să-şi părăsească mereu locul nevoinţei, purtîndu-i încoace şi încolo.

Dar Avramie cel cu răbdare de oţel nu a voit să îşi părăsească peştera sa, aşa încît să nu dea prilej de bucurie diavolului; ci el a rămas cu putere pe loc şi l-a crăpat pe satan în două. Episcopul acelui loc l-a trimis pe Avramie la un sat păgînesc, cu ascultarea de a îi aduce pe săteni la Credinţa Creştină. Zăbovind destulă vreme, şi cercînd duhul, Avva Avramie a zis întru sine: “Facă-se voia lui Dumnezeu. Voi ieşi, pentru ascultare.”

El mai întîi a înălţat o sfîntă bisericuţă în acel sat. Apoi cu mîinile lui a dărîmat idolii la pămînt, înaintea ochilor tuturor. Aceia l-au apucat şi l-au bătut de moarte cu pumni şi cu bice, şi pe jumătate mort fiind el, l-au aruncat afară din sat. Dar Avva Avramie chinuit astfel fiind s-a rugat lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să le deschidă ochii sufletului şi inimii lor şi să vadă adevărul. Acei păgîni l-au tratat astfel pe Sfîntul timp de trei ani neîntrerupţi, întru care mereu el s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei, fără să se mînie pe ei, ci îndurînd cu o Credinţă şi o Răbdare de stîncă.

Răsplata lui a venit numai la capătul acestor trei ani de chinuri, lacrimi, credinţă, rugăciune, iertare, şi nevoinţe. Deodată s-a trezit conştiinţa sătenilor, şi ei au văzut ticăloşia criminală a comportamentului lor. Ei au venit la Avva Avramie şi s-au plecat la picioarele lui cerîndu-şi iertare, şi primind cu toţii de la el Sfîntul Botez.

Luare aminte

Să luăm aminte la cumplita pedeapsă cu care Pavel l-a pedepsit pe vrăjitor (Fapte 13):

•  La cum un anume vrăjitor evreu îl ţinea pe proconsulul Sergius în puterea întunecată a vrăjilor lui;

•    La cum Sfîntul Pavel, cu un singur cuvînt, a adus orbire asupra vrăjitorului;

•    La cum proconsulul a văzut minunea, a crezut în Hristos şi s-a botezat.80

80 Şi, străbătînd toată insula [Cipru] pînă la Pafos, au găsit pe un oarecare bărbat iudeu, vrăjitor, proroc mincinos, al cărui nume era Bariisus, care era în preajma proconsulului Sergius Paulus, bărbat înţelept. Acesta, chemînd la sine pe Barnaba şi pe Saul, dorea să audă cuvîntul lui Dumnezeu. Dar le stătea împotrivă Elimas vrăjitorul – căci aşa se tîlcuieşte numele lui – căutînd să întoarcă pe proconsul de la credinţă. Iar Saul – care se numeşte şi Pavel – plin fiind de Duh Sfmt, a privit ţintă la el, Şi a zis: O, tu cel plin de toată înşelăciunea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu vei înceta de a strîmba căile Domnului cele drepte? Şi acum, iată mina Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzînd soarele pînă la o vreme. Şi îndată a căzut peste el o pîclă şi întuneric şi, dibuind împrejur, căuta cine să-l ducă

Predică

Şi binecuvîntat este numele slavei Lui în veac şi în veacul veacului. Tot pămîntul se va umple de slava lui. Amin. Amin. (Psalmul 71, 20-21).

Din inima cea plină de har a prorocului se revarsă cuvinte pline de har. Prorocul grăieşte de împărat şi de Fiul împăratului, de cel mai neobişnuit împărat Care S-a arătat vreodată pe pămînt.

Numele Lui va dăinui pe vecie (Psalmul 71: 17), zice prorocul, şi ca şi cînd aceasta nu ar fi de ajuns, el repetă şi înăreşte cuvîntul iară şi iară, numindu-l Numele slavei Lui, în veac şi în veacul veacului. Slava lui Hristos este Sfîntă Biserica Lui de pe pămînt. Fericită este Sfîntă Biserica Lui, rodul nevoinţelor Lui, cununa umilirilor Lui, lucrarea mîinilor Lui, şi floarea Sîngelui Lui! Fericit este chiar Numele Sfintei Bisericii Lui, el este Nume sfînt şi mîntuitor!

Iar cu Biserica Lui, adică cu lucrarea Lui şi cu slava Lui, întreg pămîntul se umple. Prin cuvintele în veac şi în veacul veacului prorocul a prorocit lucrarea veşnică a lui Hristos, adică Sfîntă Biserica Lui. Ea se zideşte în timp dar se descoperă ca atare în veşnicie. Ea se zideşte pînă la sfîrşitul lumii, dar se arată în întregimea ei desăvîrşită doar în veşnicie.

O, fraţilor, să ne străduim şi noi ca să ne zidim sufletele întru Biserica lui Hristos, întru acel trup viu şi nemuritor a cărui viaţă nu are sfîrşit, şi a cărui frumuseţe este nepieritoare. Să ne străduim ca nu cumva să ne aflăm respinşi şi nefolositori ca nişte cărămizi ciobite şi lepădate, şi aşa să fim aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară şi scrîşnirea dinţilor.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce eşti împăratul şi Fiul împăratului, scrie-ne şi pre noi în cartea Vieţii Tale celei veşnice, şi pomeneşte-ne şi pre noi cînd vei veni întru împărăţia Ta,

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.

•    Pomenirea Sfîntului Mucenic Nestor

La vremea martiriului Sfîntului Dimitrie Izvorîtorul de Mir se afla la Tesalonic un tînăr pe nume Nestor, care învăţa cu cuvîntul, cu gîndul şi cu fapta Credinţa Creştină de la Sfîntul Dimitrie, cel ce zăcea întemniţat.

A fost atunci o perioadă în care împăratul Maximian organiza pentru distracţia mulţimilor obişnuitele festivităţi şi jocuri păgîneşti, cel mai adesea sîngeroase. Plăcerea cea mare a împăratului erau luptele în care îl avea favorit pe vandalul Lyaeus [Lie], un ins de o forţă uriaşă, avînd statura lui Goliat cel din vechime. Fiind gladiator al împăratului, Lyaeus provoca în fiecare zi cîte un adversar, pe care îl ucidea în lupta corp la corp, spre plăcerea sîngeroasă a împăratului, sălbaticul şi idolatrul Maximian. Acesta a pus chiar să se construiască un teatru de bătaie ca o estradă înălţată pe patru stîlpi, asemenea locului podit pe care se treieră grîul. Sub această estradă înaltă erau aşezate cu vîrful în sus lăncii, suliţe şi săbii, învingîndu-şi adversarul în lupta corp la corp, Lyaeus îl apuca şi îl arunca în jos, în pădurea de săbii, împăratul înconjurat de curtea lui păgînească izbucneau în urlete admirative de îndată ce nenorocita victimă cădea şi murea lent, în convulsii chinuritoare, din care nu avea cum să scape.

Mulţi dintre aceşti nenorociţi nevinovaţi erau creştini, căci atunci cînd nimeni nu se oferea să lupte cu Lie, păgînul Maximian scotea din închisoare dintre condamnaţii creştini şi îi obliga să lupte cu Lie.

Îndîrjindu-se cu duhul la vederea acestei distracţii drăceşti a împăratului, tînărul Nestor a hotărît să iasă în faţă şi să-l ucidă în luptă pe gigantul Lyaeus. El mai întîi însă s-a dus la temniţa Sfîntului Dimitrie şi i-a mărturisit gîndul lui, rugîndu-se lui Dumnezeu să obţină sfînta lui binecuvîntare.

Sfîntul Dimitrie cel văzător cu duhul l-a binecuvîntat cu putere multă, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci pe frunte şi pe piept şi prorocindu-i şi muceniceasca pătimire: „Şi pe Lie vei birui, şi pentru Hristos cunună muceniceasca vei lua.”

Astfel împuternicit, tînărul Nestor a ieşit la luptă cu Lie. Atunci Maximian era înconjurat de mulţime de păgîni din necurata lui curte, şi mulţime de popor s-a strîns la arenă. Mulţi din popor încercau să-l înduplece pe tînăr să nu se arunce la acest fel de cumplită moarte. Dar Nestor, însemnîndu-se cu Semnul Sfintei Cruci, a strigat: „Doamne Dumnezeule al lui Dimitrie, ajută-mi mie!”

Urcînd în arenă, viteazul Nestor l-a doborît cu adevărat pe gigant şi l-a aruncat minunat în desişul de lăncii ascuţite. Păgînul, şi datorită masivităţii lui, a pierit curînd, de moarte rea şi răsunătoare. Atunci poporul dezlănţuit a strigat: „Mare este Dumnezeul lui Dimitrie!”

Împăratul, văzîndu-se acoperit de ruşine înaintea mulţimilor şi regretînd plin de ură moartea scumpului lui Lie, a poruncit decapitarea pe dată a tînărului Nestor, precum şi străpungerea cu lăncii a Sfânului Dimitrie, în închisoare.

Astfel şi-a sfîrşit viaţa tînărul şi viteazul mucenic Nestor, încununîndu-se de către Domnul cu cununa vieţii, şi strămutîndu-se cu bucurie la locaşurile gătite lui în împărăţia Cerurilor.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Nestor Cronicarul

Acest sfînt a intrat ca monah în Mînăstirea Peşterilor din Kiev pe cînd a fost în vîrstă de şaptesprezece ani. Pe atunci stareţ al mînăstirii era încă slăvitul Sfînt Theodosie. Acest Preacuvios Nestor este cel care a însemnat prima istorie a poporului rus, în care a descris cu grijă şi faptele nevoinţelor duhovniceşti ale sfinţilor. El a fost un bărbat minunat de smerit şi de blînd.

În cronica lui el adesea se descrie pe sine ca fiind o persoană grosolană şi comună, nevrednică, ignorantă şi plină de toată răutatea. Dar Dumnezeu Cel Care cunoaşte inimile oamenilor l-a preaslăvit pe acest minunat sfînt al Său. Sfîntul Preacuvios Nestor Cronicarul s-a săvîrşit cu pace în douăzeci şi şapte de zile ale lunii octombrie din anul 1114, iar sfintele lui moaşte s-au arătat făcătoare de multe minuni.

•    Pomenirea Sfîntului Andrei, Cneazul Smolenskului

Din dragoste faţă de Hristos acest Andrei a lepădat toată slava cea lumească, toată deşertăciunea cea goală a lumii şi s-a ascuns, necunoscut de nimeni, într-o mînăstire, unde a fost paracliser timp de treizeci de ani. El s-a săvîrşit cu pace către Domnul la anul 1390. In anul 1540 s-au descoperit sfintele lui moaşte nestricate şi făcătoare de minuni.

[întru această zi Sinaxarul grecesc mai face pomenire şi de Sfînta Procla Claudia, soţia lui Pilat din Pont, cea căreia i S-a arătat Domnul în vis, pe cînd era judecat de necredincioşi. Din această pricină ea a încercat să îl oprească pe bărbatul ei de la îngăduirea vărsării sîngelui nevinovat, însă rugămintea ei a rămas zadarnică (cf. Matei 17: 19). Ea mai tîrziu s-a făcut uceniţă a Apostolilor Domnului şi a primit Sfîntul Botez. Ea a luat suferinţe nenumărate pentru credinţa ei în Hristos, toată viaţa ei, şi a adormit la urmă cu pace - Nota autorului.]

Cîntare de laudă Ia Sfîntul Mucenic Nestor

Sfîntul Nestor răul a urît,
Şi a rîvnit cu rîvnă de foc pentru Creştina Credinţă.

El tînăr ucenic al Sfîntului Dimitrie a fost,
Pe lîngă Lie, uriaşul păgîn, părea prunc neputincios.

Dar părelnicul slab cu Crucea s-a-nsemnat
Şi pe gigantul Lie l-a aruncat în săbii!

Lui, Dumnezeu putere de sus i-a dat,
Ca oarecînd lui David contra lui Goliat.

,,Birui-vei pe Lie, şi la chinuri vei merge,
Viaţa îţi vei da pentru Domnul Hristos. “

Astfelprorocitu-i-a Sfîntul Dimitrie,
Şi cum i-a prorocit, aşa s-a şi-ntîmplat.

Nestor cu bucurie la lupt-a ieşit,
La luptă şi la chinuri, mărindu-L pre Domnul.

Pre Domnul mărindu-L, cu cîntări sfinte,
Cu rugăciune de foc pentru toată Biserica.

Nestor viteaz şi măreţ a fost, deşi tînăr cu anii,
Tinereţea lui o a jertfit cu drag.

Sîngele lui temelie Bisericii este,
Stîlp şi putere,
De aceea Nestor se preaslăveşte în veci.

Cugetare

Iată şi o altă minune a Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie Izvorîtorul de Mir.

Ea atestă că sfinţii lui Dumnezeu sînt pururi vii, că ei trăiesc în ceruri, plini de putere şi de strălucire regală. Faptul acesta creştinii ortodocşi îl cunosc nu prin intermediul cugetării omeneşti, ci prin aceea că înşişi sfinţii vin şi li se arată lor în chip tainic, descoperindu-le tot adevărul cel de trebuinţă.

Uneori sfinţii se descoperă şi grăiesc oamenilor tocmai spre a îi convinge de realitatea vieţii lor eterne; alteori, deşi nu se fac văzuţi sau auziţi aievea sau în vedenie de către muritori, ei înrîuresc şi insuflă gîndurile, dispoziţia sufletului, şi acţiunile oamenilor.

Printre multele minuni însemnate ale Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie se află aşadar şi aceasta: un tînăr pe nume Onisifor a fost însărcinat cu ascultarea de paracliser în marea Biserică a Sfîntului Dimitrie din Tesalonic. Sarcina lui principală era aceea să aibă grijă ca luminările şi candelele aprinse în sfînta biserică să ardă aşa cum trebuie. Dar acest tînăr a luat necuratul obicei de a fura din luminările aduse şi aprinse de credincioşi, de a le duce la casa lui şi de a le revinde după aceea.

Sfîntul Dimitrie s-a arătat acestui tînăr şi i-a zis: ..Frate Onisifore, nu-mi place ceea ce faci. Nu mai fura luminările, căci şi pe cei care le aduc îi vatămi dar şi ţie îţi faci încă şi mai mare rău. încetează şi te pocăieşte!”

Onisifor s-a speriat de această vedenie şi s-a ruşinat, şi o vreme s-a oprit de la patima lui. Dar la urmă a uitat, şi iar s-a apucat de furat luminări şi a se lacomi la necuraţii bani.

Într-o dimineaţă un bărbat nobil, bogat şi foarte credincios a adus la Racla Sfîntului nişte luminări din ceară curată, foarte mari şi foarte frumoase, le-a aprins, s-a rugat, şi a plecat.

Onisifor s-a apropiat şi a întins mîna către ele, voind să le stingă şi să le ia, după cum îi era obiceiul -dar chiar atunci o voce ca de tunet a izbucnit din raclă, izbindu-i auzul: „Au nu te mai opreşti!?” Ca lovit de trăznet, nenorocitul Onisifor s-a prăbuşit la pămînt, fără simţire. El a zăcut aşa pînă cînd în biserică a intrat cineva şi l-a cules de acolo; Onisifor nu şi-a revenit însă imediat, ci doar încetul cu încetul, şi apoi a povestit tot ce i s-a întîmplat şi de ce, întocmai. Toţi au rămas uluiţi şi au căzut cu faţa înaintea lui Dumnezeu, preamărindu-L şi mulţumindu-I Lui.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata mergere a Sfîntului Petru în urma îngerului lui Dumnezeu (Fapte 12):

•    La cum îngerul Domnului l-a scos pe Petru din închisoare şi l-a dus în cetate;

•    La cum ei au trecut nevăzuţi, şi de întîia şi de a doua strajă;

•    La cum porţile încuiate ale cetăţii s-au deschis singure înaintea lor.

Predică

Că rîvna casei Tale m-a mîncat şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea (Psalmul 68: 11).

Casa lui Dumnezeu sînt cerurile. Biserica lui Dumnezeu este Casa Domnului. Trupurile celor credincioşi sînt case ale Domnului, temple închinate Lui. Iar acolo unde se află casa lui Dumnezeu, acolo se află sfinţenia. Dar oamenii necinstesc sfinţenia casei Domnului, şi de aceea Prorocul împărat se îndîrjeşte cu duhul, şi arde de rîvna casei Domnului!

El ia asupra lui ocările cu care ocărîtorii ocărăsc lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu, iar ele cad asupra lui ca un foc care aprind încă şi mai mult rîvna sfîntă a inimii lui. Oamenii profanează cerurile atunci cînd nu cred cele pe care Dumnezeu Însuşi le-a descoperit oamenilor, de dragul propriei lor mîntuiri.

Atunci cînd oamenii se ridică împotriva adevărului sau îl pervertesc, aşa cum fac ereticii bunăoară, sau atunci cînd din propria lor voinţă şi-L închipuie pe Hristos după înţelegerea minţii lor trupeşti, sau cînd nutresc gînduri de îndoială cu privire la îngeri şi sfinţi, la Judecata de Apoi şi împărăţia Cerurilor, refuzînd să creadă în adevărul că păcătoşii şi nepocăiţii vor fi pedepsiţi veşnic în iad -, cînd deci ei refuză să creadă acest adevăr şi multe altele asemenea, ei nu fac altceva decît să se ridice împotriva casei Domnului şi să o profaneze precum nişte vite necurate.

Răul acesta îndîrjeşte inimile credincioşilor, care se aprind de rîvna împotriva hulitorilor de Dumnezeu. Dar oamenii mai profanează sfinţenia casei lui Dumnezeu şi atunci cînd se poartă cu nevrednicie faţă de Biserica Lui, cînd neglijează poruncile Ei, cînd se lenevesc să împlinească cuvîntul Ei şi cînd îndrăznesc să-i necinstească, cu gîndul, cuvîntul sau cu fapta, pe sfinţiţii Ei slujitori.

Şi aceste fapte fac să ardă de rîvna împotriva lor inimile credincioşilor şi celor evlavioşi.

În sfîrşit, toată patima cea trupească ce duce trupul în stricăciune şi necurăţie, toată răpirea, uciderea, violenţa, brutalitatea, grosolănia, beţia, şi orice faptă rea, toate acestea sînt agresiuni profanatoare asupra sfinţeniei casei Domnului, sînt huliri la adresa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Cumplitele acestea fapte îndîrjesc şi ele inimle ziloţilor sfinţeniei, care ard atunci ca nişte lumini de foc ceresc înaintea oamenilor.

O, fraţilor, să privim la rîvna Domnului nostru Hristos pentru sfinţenia casei Domnului, şi la rîvna Sfinţior Apostoli şi Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe! Să ne mănînce şi pe noi rîvna mîntuirii vieţilor noastre, care să întrecă prin puterea ei de foc rîvna cu care şi diavolul rîvneşte, zi şi noapte, pieirea noastră!

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti nouă Icoană vie de rîvna spre sfinţenie, dăruieşte-ne şi nouă o scînteie din Sfîntă Rîvna Ta şi ne mîntuieşte pre noi,

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.

•    Pomenirea Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir

Acest mare făcător de minuni şi slăvit sfînt s-a născut la Tesalonic, din părinţi nobili, credincioşi şi foarte bogaţi. Dimitrie a fost singurul lor copil, pe care l-au primit în dar de la Dumnezeu în urma rugăciunii făcute cu lacrimi. Fiind singurul fiu al unor astfel de părinţi, Dimitrie a fost crescut şi educat în felul cel mai înalt şi ales. Tatăl lui Dimitrie a fost comandantul militar al cetăţii Tesalonicului. Murind el, împăratul Maximian l-a numit în loc pe fiul lui, Dimitrie. Numindu-l, prigonitorul creştinilor Maximian i-a trasat tînărului Dimitrie şi sarcina de a îi extermina pe creştinii din Tesalonic.

Dar Dimitrie nu numai că nu a executat această comandă a împăratului, ci chiar L-a propovăduit pe Hristos înaintea tuturor, pe faţă, în toată cetatea Tesalonicului. Auzind acestea, împăratul s-a umplut de ură faţă de Dimitrie. Astfel, pe cînd se întorcea de la o bătălie contra sarmaţilor, Maximian s-a oprit la Tesalonic, spre a investiga personal situaţia, împăratul l-a convocat pe Dimitrie înaintea sa şi l-a chestionat cu privire la credinţa lui.

Dimitrie a recunoscut şi a mărturisit fără teamă credinţa lui în Hristos, şi a arătat totodată cît de falsă şi superstiţioasă este idolatria împăratului. Maximian l-a aruncat pe Dimitrie în închisoare. Ştiind ce îl aşteaptă de acum înainte, Dimtrie l-a însărcinat pe servitorul lui, Lup, cu împărţirea la săraci a tuturor averilor lui, el însuşi pregătindu-se trup şi suflet cu bucurie pentru moartea martirică care îl aştepta. Pe cînd zăcea în temniţă, un înger al Domnului a venit la el şi i-a zis: „Pace ţie, O, pătimitorule al lui Hristos! Fii viteaz şi puternic!” După mai multe zile, împăratul a timiş soldaţi la Dimitrie, cu porunca de a îl lichida acolo, pe loc.

Soldaţii l-au aflat pe sfîntul lui Dumnezeu la rugăciune, şi l-au străpuns cu lăncii. Creştinii au luat în taină trupul lui şi l-au îngropat cu cinste. Din trupul sfîntului a început să izvorască mir tămăduitor şi binemiresmat. La scurtă vreme după aceea, deasupra sfintelor lui moaşte s-a zidit o mică biserică.

Un nobil din Iliria pe nume Leontie suferea de o boală grea şi de nevindecat. Inarmîndu-se cu rugăciunea, el a grăbit la moaştele Sfîntului Dimitrie, aflîndu-şi acolo desăvîrşită şi miraculoasă vindecare. Cu inima revărsîndu-i-se de bucurie, nobilul Leontie a înălţat o biserică mult mai mare şi mai slăvită pe locul mormîntului cu sfintele moaşte.

Acestui nobil Sfîntul Dimitrie i s-a arătat în două rînduri. Impăratul Iustinian a dorit să aducă moaştele Sfîntului de la Tesalonic la Constantinopol, dar pe cînd lucrătorii se pregăteau să împlinească porunca, din sfintul mormînt au izbucnit fulgere şi s-a auzit un glas înfricoşat care a zis: „Opriţi-vă şi nu atingeţi!” Astfel sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie au rămas pentru totdeauna la Tesalonic. Ca apărător al cetăţii Tesalonicului, Sfîntul Dimitrie s-a arătat aievea de multe ori, şi de multe ori a izbăvit cetatea de urgii. Minunile lui sînt nenumărate. Ruşii îl socotesc pe Sfînt şi protector al Siberiei, care a fost cucerită şi anexată la Rusia în ziua muceniciei lui, 26 octombrie 1581.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Mucenic Ioasaf.

Sfîntul  Ioasaf a fost ucenicul Sfîntului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, şi s-a nevoit întru călugărie aspră la Sfîntul Munte Athos. El atît de mult L-a iubit pe Hristos încît toate nevoinţele lui i se păreau ca un nimic, şi pentru aceasta el a dorit cu sete sîngeroasa mucenicie. El a mers atunci la Constantinopol, unde a mărturisit pe faţă înaintea turcilor credinţa lui în Sfînta Treime şi în Fiul lui Dumnezeu, Domnul. Umplîndu-se de ură, turcii l-au omorît prin tăierea capului, în douăzeci şi şase de zile ale lunii octombrie, din anul 1536.

•    Pomenirea   Marelui   Cutremur   ce   a   fost   întru   această   zi   la Constantinopol

La anul 740, în timpul domniei împăratului Leon Isaurul, Constantinopolul a fost zguduit de un cutremur foarte lung şi înfricoşat. Poporul a socotit că aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele lor, şi s-a rugat cu lacrimi la Icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu [din Vlaherne] şi la Sfîntului Dimitrie, pînă cînd, prin mila lui Dumnezeu, a încetat cumplitul cutremur.

Cîntare de laudă la Simţul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de Mir

Tesalonicul tot pre Sfintul său slăveşte,
Pe Marele Dimitrie, al lui Hristos rob,
Pe Dimitrie Arhistrategul, al lui Dumnezeu robul,
Al Ziditorului a toate, Ce lumea a făcut.

Sfintul Pavel rourat-a Tesalonicul cu lacrimi,
Iar Marele Dimitrie cu sîngele lui:
Marele Dimitrie Arhistrateg este,
Robul lui Dumnezeu, Al lumii Făcător.

Apostoleştile lacrimi şi martiricul sînge
Tesalonicului slavă, mîntuire şi laudă sînt.

Martirul, Dimitrie este, Arhistrategul cel mare,
Robul lui Dumnezeu Ce lumea a făcut.

Să-lpreaslăvim şi noi pe-Oşteanul lui Hristos,
Pre Izvorîtorul de Mir, neînfricat Mucenicul!

El marele Arhistrateg Dimitrie este,
Robul lui Dumenezeu Ce lumea a făcut!

Cugetare

Iată una din minunile Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, tesaloniceanul: el comandant militar a fost al Tesalonicului, şi în timpul vieţii, dar şi după moartea lui. Poporul Tesalonicul a simţit mereu prezenţa Sfîntului în mijlocul lor, mai ales la vremuri de grea cumpănă. Sfintul Dimitrie apără cetatea Tesalonicului, îndepărtează de la ea nenorocirile, respinge invadatorii, şi ajută tuturor celor care cheamă în ajutor numele lui.

Odată barbarii au atacat Tesalonicul, fără ca să îl poată însă cuceri, înfuriaţi, ei au trecut atunci teritoriul din afara cetăţii prin ascuţişul săbiei, răpind dintr-un sat şi ducînd cu ei două fecioare foarte frumoase, pe care le-au dus în dar stăpînului lor. Aceste tinere erau măiestre în arta broderiei. Văzînd lucrările lor minunate, stăpînul lor le-a dat următoarea poruncă: „Aud că în ţinutul vostru există un zeu pe nume Dimitrie, care face mari minuni. Poftesc să faceţi chipul lui cu acul, pe această pînză.” Fecioarele au zis păgînului că Marele Dimitrie nu este zeu, ci rob al Adevăratului Dumnezeu Celui Viu, Stăpînul Hristos, Dumnezeul creştinilor.

Ele mai întîi au refuzat să coase chipul sfîntului pe pînză. Dar sub ameninţare cu moartea aflîndu-se, ele au împlinit cu măiestrie lucrarea, săvîrşind-o chiar înainte de marele praznic al Sfîntului. Privind cu lacrimi la chipul Sfîntului de ele închipuit, la ceasul de seară dinaintea Sărbătorii, ele au plîns cu amar văzînd că trebuie să petreacă luminatul praznic creştinesc în obida sclaviei la păgîni.

Ele amîndouă au căzut cu faţa la pămînt înaintea Sfîntului, rugîndu-se lui ca să li se ierte lor păcatul de a fi închipuit sfînt chipul lui în folosul unui păgîn. Atunci Sfîntul însuşi a venit la ele şi, luîndu-le de mînă, le-au dus chiar în cetatea Tesalonicului, aşa precum odinioară într-o clipeală de ochi îngerul Domnului l-a dus pe Prorocul Avacum. La Tesalonic fecioarele s-au aflat aşezate deodată în chiar Biserica Sfîntului Dimitrie. Se slujea chiar atunci slujba de toată noaptea în cinstea Sfîntului, şi biserica era plină de popor. Văzînd aceştia neaşteptata apariţie a fecioarelor [pe care le ştiau răpite], şi cui se datorează ea, ei cu toţii L-au preaslăvit pe Dumnezeu şi pe al Lui Sfînt, Dimitrie, Marele Arhistrateg şi Mucenic.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata izbăvire din temniţă a Sfîntului Apostol Petru (Fapte 12):

•     La cum Sfîntul Petru, legat în lanţuri grele, aţipise de osteneală, zăcînd în temniţa lui;

•     La cum credincioşii din afară se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el;

•     La cum un înger de lumină s-a pogorît în temniţă, a rupt lanţurile lui Petru, şi cerîndu-i să se încingă, să-şi îmbrace sandalele şi haina şi să vină după el, l-a scos afară din temniţă.

Predică

Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea! (Psalmul 56: 10).

Fraţilor, fericit cel care în stare este să grăiască Domnului din inimă cuvintele acestea!

Fericit cela ce are inima pururea gata să urmeze voii lui Dumnezeu. Şi aceasta înseamnă că gata este inima lui: că el urmează cu bucurie voia lui Dumnezeu, şi nu se încurcă în cugete şi pofte ale inimii.

Mai întîi Regele David cel care mai pe urmă s-a pocăit s-a încurcat în poftele şi cugetele inimii lui, facîndu-se asemenea unei corăbii fără corăbier în mijlocul furtunii. Dar cînd a văzut că furtuna este gata să-l trimită la fund, el s-a întors cu faţa către Dumnezeu, a plîns cu lacrimi de pocăinţă adîncă şi a îndreptat cîrma corăbiei vieţii lui cu totul către El. Gata este inima mea, Doamne, gata este inima mea!, a strigat el, din preaplinul păcii redobîndite a sufletului lui.

Căci el ştia că şi-a încredinţat corabia sufletului lui în mîinile Iscusitului Corăbier. Furtuna a continuat, iar vînturile nu au încetat să sufle groază, însă în inima lui frică deja nu s-a mai aflat: el a ştiut că nimic nu mai poate răsturna corabia lui, că ea îl va duce cu siguranţă la liman.

Inima care este gata este inima curăţită de patima îngîmfării, inima smerită înainea puterii maiestuoase şi înţelepciunii lui Dumnezeu.

Inima gata este inima golită de deşertăciunile poftelor şi închipuirilor lumeşti, dar plină de dorul după Dumnezeu şi de dragoste faţă de El.

Inima gata este inima vindecată de nelinişti, griji şi spaime, inima care se umple de linişte şi de curaj la gîndul prezenţei harului lui Dumnezeu, pe Care nu vrea să-L întristeze în ea.

Cînta-voi şi Te voi lăuda întru slava mea (Psalmul 56: 10), zice în continuare Psalmistul.

Aceasta arată că inima lui este cu adevărat gata, căci el nu se mîndreşte cu slava lui imperială de rege pămîntesc, ci o atribuie pe aceasta lui Dumnezeu. El se smereşte pe sine şi se socoteşte nimic înaintea lui Dumnezeu, căci acum singura lui bucurie ca rege este aceea de a Îl slăvi şi preamări pururea pe Dumnezeu. Slava lui personală tocmai că îl determină să îl slăvească şi mai mult pe Domnul Dumnezeu, Stăpînul Slavei.

O, fraţilor, să ne străduim şi noi să avem inimile noastre pururea gata înaintea lui Dumnezeu! Să le avem pururea gata spre a auzi cuvîntul Lui, spre a urma pururea voii Lui, spre a Îl slăvi pururea pe El, Domnul Dumnezeul nostru Cel Viu!

O Stăpîne Doamne Făcătorul nostru Cel fără de moarte, ajută-ne nouă gata să avem inimile noastre, ca să se facă vase curate ale Harului Tău Celui de viaţă făcător,

Căci noi Ţie Îţi aducem închinare şi cinstire în veci, Amin.

•    Pomenirea Sfinţilor Mucenici Marcian şl Martirie [notarii]

Aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu au fost clerici ai Arhiereului Pavel, Patriarhul Constantinopolului, în timpul domniei împăratului Constanţiu. La moartea Marelui Constantin a început să se manifeste din nou, mai pe faţă şi mai sălbatic, erezia ariană, care în timpul Marelui împărat Constantin fusese încătuşată, însuşi împăratul Constanţiu, fiul Marelui Constantin, era aplecat către erezia aceasta. La curtea imperială se aflau doi demnitari foarte influenţi, Eusebius şi Filip, ambii înfocaţi arieni. La intrigile lor, Patriarhul Pavel a fost depus din scaunul patriarhal şi surghiunit în Armenia, unde a murit la scurt timp, sugrumat de arieni.

După uciderea Patriarhului Pavel, Macedonie, bărbat lipsit de orice onoare, a luat cu samavolnicie tronul patriarhal. Două cumplite războaie a avut de bătut atunci Ortodoxia: unul împotriva păgînilor, celălalt împotriva ereticilor.

Sfinţii Marcian şi Martirie au mijlocit din toate puterile lor, şi au luptat pînă la moarte mucenicească, pentru Ortodoxie.

Marcian a fost citeţ, iar Martirie a fost ipodiacon în marea Aghia Sofia din Constantinopol. Ei au fost notarii [secretarii] Patriarhului Pavel, cel ce luase moarte mucenicească în Armenia.

La început arienii au încercat să îi cumpere, dar fiind întîmpinaţi cu dispreţ şi scîrbă, ereticii au obţinut uciderea lor. Fiind duşi la locul execuţiei, ei şi-au ridicat mîinile la cer şi s-au rugat lui Dumnezeu, mulţumindu-I Lui pentru sfîrşitul mucenicesc al vieţii lor: “Doamne, ne bucurăm şi îţi mulţumim Ţie pentru moartea prin care ne chemi din această viaţă pămîntească. învredniceşte-ne pre noi de veşnica Ta împărăţie, căci Tu eşti mîntuirea noastră şi viaţa, Amin!”

Ei au fost decapitaţi la anul 355. După o oarecare vreme, Sfîntul Ioan Gură de Aur a înălţat o sfîntă biserică purtînd hramul lor deasupra sfintelor lor moaşte făcătoare de minuni.

“…la poarta Constantinopolului, ce se numea Milandisia, la locul Devterului…”, unde Sfinţii au şi fost îngropaţi. – Vezi Sinaxarul sfinţilor din Mineiul pe Octombrie (Bucureşti: Ed. Inst. Bibi. şi de Misiune al B.O.R., 2004).

•    Pomenirea Sfîntului Mucenic Anastasie

Acesta a fost un mare rîvnitor al Ortodoxiei, iar de meserie a fost postăvar, în timpul prigoanelor împotriva creştinilor declanşate de Diocleţian, acest dumnezeiesc bărbat a venit înaintea judecătorului ce se afla în cetatea Solin, din Dalmaţia, şi a mărturisit tare înaintea tuturor credinţa lui în Hristos. El a fost pentru aceasta torturat bestial şi ucis, iar trupul lui aruncat în mare. Dar o femeie evlavioasă a aflat sfinte moaştele lui şi le-a îngropat cu cinste.

•    Pomenirea Sfintei Thavita, cea înviată de Sfîntul Apostol Petru

Sfînta Thavita (al cărei nume în tălmăcire însemnează “gazelă”, “căprioară”) a fost uceniţa Sfinţilor Apostoli şi a locuit în cetatea Iope. Ea era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea (Fapte 9: 36). Pe neaşteptate însă ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Sfîntul Apostol Petru se afla atunci în cetatea Lydda, şi acolo au trimis după el ucenicii lui îndureraţi, rugîndu-l cu lacrimi să vină la Iope şi să îi mîngîie pe părinţii şi rudeniile Thavitei, care erau zdrobite de durere.

Sosind la Iope, marele Apostol al lui Hristos a cerut tuturor să iasă din încăperea în care se afla trupul neînsufleţit al Thavitei, şi a îngenuncheat la rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Apoi, întorcîndu-se care trup, a zis: Tavita, scoală-te! (Fapte 9: 40), iar ea şi-a deschis ochii şi, văzînd pe Petru, a şezut (Fapte 9: 40). Făcîndu-se cunoscută fapta aceasta în întreaga cetate a Iopei, mulţi au crezut în Domnul şi Mîntuitorul Iisus Hristos.

Cîntare de laudă la Sfînta Thavita

Thavita a murit nu pentru c-ar fi trebuit să moară,
Ci pentru ca lumea să vadă învierea ei.

Lîngă al ei pat Apostolul Petru cu umilinţă
Genunchii şi-a plecat,
Rugîndu-se fierbinte înaintea lui Dumnezeu.

El apoi sufletul copilei în trupul ei l-a întors,
Şi astfel făcînd, a convertit pe mulţi.

O minunată minune, lumii străină!

In Numele lui Hristos moartea s-a călcat!

Moartea s-a călcat, iar viaţa biruieşte,
Tînăra Thavita se bucură de ea.

Dar decît a ei viaţă ea mai mult preţuieşte
Cu învierea ei popor mult din necredinţă a scos.

Ea înviat-a cu trupul în ochii tuturor!

Văzînd aceasta paginii,
Cu sufletul au înviat şi ei!

O Sfinte Slăvite Petre,
Apostole al lui Hristos,
Roagă-te Lui pentru noi!

învie şi-ale noastre suflete de noroi înecate,
Tu, carele pre Thavita ai înviat din morţii

«…într-o casă de rugăciune ce-şi făcuse. Iar cu aşezarea lor s-au făcut multe tămăduiri şi se fac pînă astăzi întru mărirea iubitorului de oameni Dumnezeului nostru, Amin.» – v. Sinaxarul Sfîntului din Minei.

Cugetare

Printre multele tainice vestiri ce le vin din lumea de dincolo, sfinţii simt şi cu trupul uneori tainica bunămireasmă ce vine de la îngerii lui Dumnezeu, dar şi insuportabila duhoare, cea emanată de diavoli. Atunci cînd oamenilor sfinţi li se înfăţişează în vedenie sau aievea îngeri sau sfinţi, locul se pătrunde de o bunămireasmă dulce şi de viaţă-făcătoare; pe cînd atunci cînd ei sînt asaltaţi de războiul cel drăcesc, duhoare grea şi insuportabiă invadează locul. Sfinţii puteau să distingă care patimă îl stăpîneşte pe om, după felul mirosului pe care îl răspîndea acesta.

Astfel, Sfîntul Eftimie cel Mare a recunoscut duhoarea patimii desfrînării pe care o împrăştia monahul Emilian de la Lavra Sfîntului Theoctist. Mergînd într-o dimineaţă la slujba utreniei şi trecînd pe lîngă chilia monahului Emilian, Sfîntul Eftimie a fost izbit de reaua duhoare a dracului curviei ce ieşea din acea chilie. Monahul Emilian, deşi nu comisese [încă] păcatul desfrîului şi cu trupul, era cu totul robul gîndurilor celor de desfrînare aduse de diavolul, gînduri a căror duhoare grea Sfîntul Eftimie o simţea de departe.

Puterea acestei percepţii s-a manifestat încă şi mai minunat la Sfîntul Ilarion cel Mare.

Un anume om bolind de respingătoarea patimă a zgîrceniei a trimis la Marele Ilarion un coşuleţ cu legume din grădina lui. Punîndu-i-se în faţă legumele, Sfîntul Ilarion cel Mare a exclamat: “O, luaţi acestea de aici! Nesuferit îmi este mie mirosul lor! Au nu simţiţi ieşind din ele urîta putoare a patimii zgîrceniei?!”

La auzul acestor cuvinte fraţii au rămas uimiţi. Spre a le arăta adevărul, Sfîntul Ilarion le-a cerut atunci să ducă legumele acelea la ieslea boilor, şi să vadă dacă boii le vor mînca. Cu adevărat, animalele le-au adulmecat uşor, apoi şi-au întors capetele cu dezgust.

Luare aminte

Să luăm aminte la tainica descoperire a lui Dumnezeu către Sfîntul Apostol Petru (Fapte 11):

•     La cum Sfîntul Petru a văzut cerurile deschizîndu-se şi ceva ca o faţă mare de pînză, legată în patru colţuri, lâsîndu-se în jos din cer, pe care se aflau felurime de dobitoace, din cele cu patru picioare, fiare, tîrîtoare şi păsări;

•     La cum el a auzit şi un glas Care i-a zis: Sculîndu-te, Petre, junghie şi mănîncă;

•    La cum Sfîntului Petru vedenia aceasta i-a fost de învăţătură, anume că el trebuie să predice Evanghelia şi la păgîni.

Predică

Despre fugirea din lume şi sălăşluirea în pustie

Iată, m-aş îndepărta fugind şi m-aş sălăşlui în pustie (Psalmul 54: 7).

Fraţilor, de cine vrea să fugă prorocul în pustie? El vrea să fugă dinaintea duşmanilor celor văzuţi, dinaintea patimilor, şi dinaintea slavei deşarte. Dar de ce voieşte el să fugă şi să se sălăşluiască tocmai în pustie? El doreşte aceasta pentru că ştie că aceasta este calea biruinţei asupra răilor duşmani, asupra patimilor, şi asupra slavei deşarte a lumii acesteia. Puţini dintre oameni doresc pustia: tocmai de aceea a dorit prorocul să se sălăşluiască acolo.

Oamenii în general se luptă să locuiască în marile oraşe, ei se luptă pentru proprietăţi bogate şi pămînturi mănoase, pentru putere şi pentru bani, nicidecum pentru arida pustie, în marile metropole duşmanii cei lăuntrici ai omului, adică patimile şi variile vanităţi, devin mereu mai agresivi, căci au la tot pasul ocazie şi stimul pentru aceasta.

Pe cînd în pustie aceşti duşmani flămînzesc şi pier. Mai înainte de a grăi de fuga şi sălăşluirea în pustie, Prorocul a zis: Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine (Psalmul 54: 4). Iată motivul pentru care a voit el să fugă la pustie.

Omul trebuie să-şi pregătească din timp sufletul pentru despărţirea de trupul acesta, pentru întîlnirea cu Dumnezeu. Cei mai mari potentaţi ai acestei lumi nu vor scăpa de moarte, nici de înfăţişarea înaintea înfricoşatei Judecăţi.

Traiul în lux, bogăţie şi permanentă distracţie, face omul somnolent, somnolenţă indusă de beţia perpetuă a bunului trai dus lumea aceasta, însă în chiar mijlocul acestui trai deşănţat pe om se întîmplă ca să îl adie gîndul morţii, care îl trezeşte brusc.

Vai, trebuie să mor! Să părăsesc lumea aceasta! Va trebui să stau înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui îngeri. Unde este sufletul meu? Unde faptele mele?

Cu ce părăsesc eu lumea aceasta, şi cu ce voi intra în cealaltă?

Mii şi mii de oameni care au fost treziţi la realitate de gîndul acesta au lepădat tot şi au fugit la pustie, unde zi şi noapte au plîns pentru nebunia şi păcatele lor, curăţindu-şi sufletele şi inima cu rugăciunea, postul şi privegherea, cu nevoinţele şi cu toate mijloacele prin care omul omoară frica morţii, făcîndu-se apropiat şi fiu al lui Dumnezeu după har.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti învăţătorul sufletelor noastre, înţelepciunea şi Blîndeţea, şi Carele Însuţi pe pămînt din vreme în vreme, întru pustie, de lume Te-ai ascuns! Ajută-ne nouă să ne adunăm puterile sufletului şi să ne pregătim a intra cu vrednicie şi cu sfinţenie întru Atotslăvita Ta împărăţie,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

•    Pomenirea Sfîntului Mare Mucenic Arethas [Areta]

Acest sfînt mucenic a fost chinuit pentru credinţa lui în Hristos împreună cu alţi patru mii de creştini, preoţi, monahi, monahii, bărbaţi, femei şi copii. Areta era eparhul cetăţii Nagran din sudul Arabici, care era ţinutul Omirului. El era în vîrstă de nouăzeci şi cinci de ani cînd a luat mucenicia. Dunaan, sălbaticul prigonitor al creştinilor, era pe atunci stăpînitorul Omirului. El era hotărît să extermine creştinismul din ţinuturile lui, şi de aceea, înconjurînd cetatea creştină a Nagranului, a trimis cuvînt cum că îi va ucide pe toţi dacă nu se vor lepăda de Hristos.

Cetăţenii au închis porţile şi au rezistat vreme îndelungată asediului lui Dunaan. Văzînd aşa, acesta a făgăduit în mod pervers că nu va face nici un rău creştinilor din cetate, dacă mai marii ei vor deschide cetatea, şi îi vor da tributul cuvenit. El s-a mai jurat şi că va părăsi cetatea imediat ce va încasa tributul. Creştinii l-au crezut şi au deschis porţile. Atunci evreul călcător de cuvînt l-a chemat de faţă pe foarte vîrstnicul eparh Areta, împreună cu tot înaltul cler şi cei mai de vază cetăţeni ai cetăţii şi i-a decapitat pe toţi sabia, înaintea ochilor întregii cetăţi.

Apoi a declanşat măcelul în întreaga cetate. Aflînd despre acestea, împăratul Iustin de la Constantinopol a suferit cumplit, şi a trimis o scrisoare împăratului Etiopiei, Elesbaan [Elezvoi], cerîndu-i să pornească cu armată împotriva sperjurului Dunaan şi să pedepsească cum se cuvine călcarea jurămîntului şi vărsarea sîngelui creştinesc, împăratul Elezvoi a făcut întocmai: el a pornit cu o armată puternică împotriva mişelului Dunaan, l-a învins desăvîrşit, a trecut prin ascuţişul săbiei toată oştirea lui şi l-a executat pe Dunaan.

Prin descoperire Dumnezeiască a fost numit atunci guvernator al Omirului un anume bărbat evlavios pe nume Avramie, şi tot prin descoperire dumnezeiască Sfîntul Grigorie din Omir (pomenit la 19 decembrie) a fost sfinţit arhiepiscop al locului.

Creştinii au refăcut atunci sfînta biserică închinată Sfintei Treimi pe care Dunaan o incendiase, şi au mai zidit o sfînta biserică şi în cinstea Marelui Mucenic Areta şi a multelor mii de martiri ucişi odată cu el în cetatea Nagranului. Sfintul Areta şi cei împreună cu dînsul au fost încununaţi de Domnul cu cununile muceniciei la anul 523.

Vezi şi Sinaxarul din Minei, unde se spune: “Acesta a fost căpetenie a cetăţii Negran din Etiopia, pe vremea împărăţiei lui Iustin, în anii 442. Iar în Etiopia împărăţea Elezvoi preacredinciosul împărat; şi în ţara emeriţilor împărăţea păgînul Dunaan, evreul; această ţară a omeriţilor în Sfînta Scriptură se numeşte Sava [Saba], iar de greci este numită Arabia fericită.”

•    Pomenirea Sfinţii Ini Elesbaan [Elezvoi], Regele Etiopiei

Arzînd de rîvna dragostei pentru Sfântă Credinţă Ortodoxă, acest dreptcredincios rege a ridicat armată împotriva răului Dunaan, prigonitorul creştinilor din ţinutul Omirului. La începutul bătăliei însă Regele Elesbaan nu a avut mult spor, şi mulţi dintre soldaţii lui au pierit în deşertul arid, încins de soare. El atunci a plîns cu amar înaintea lui Dumnezeu, şi a făgăduit că va îmbrăca straiul monahal dacă Dumnezeu îi va dăuri lui să îl învingă pe drăcescul vrăjmaş al lui Dumnezeu, Dunaan. Înfrîngîndu-l desăvîrşit pe acesta şi trecîndu-l cu toată armata lui prin ascuţişul săbiei, Regele Elesbaan s-a întors în Etiopia unde, părăsind cu desăvîrşire curtea imperială, s-a închinoviat într-o mînăstire, unde a trăit în nevoinţe aspre ca un adevărat monah timp de cincisprezece ani întregi.

Dumnezeu l-a dăruit cu harul facerii de minuni şi înainte şi după fericita lui adormire. El s-a săvîrşit cu pace către Domnul la anul 555.

•    Prăznuirea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,   “Bucuria Celor Necăjiţi”

Acesta este numele uneia dintre icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, întru aceasta zi se prăznuieşte minunata vindecare a Eufimiei, sora Patriarhului Ioachim, care a avut loc la Moscova înaintea acestei sfinte icoane, la anul 1688.

Eufimia avea o rană cumplită la coastă pe care doctorii nu puteau nicicum să o vindece, de aceea ea s-a rugat cu lacrimi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi, ea a auzit un glas care i-a zis: “Eufimia, mergi la Biserica Schimbării la Faţă a Fiului meu; acolo vei afla icoana “Bucuria Celor Necăjiţi”. Roagă preotul să se roage pentru tine înaintea acestei icoane şi te vei vindeca.” Eufimia a făcut întocmai şi a căpătat îndată minunată vindecare.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Areta de la Mînăstirea Peşterilor din Kiev

Acesta s-a săvîrşit către Domnul la anul 1190. (Vezi Cugetarea dintru această zi.)

Cîntare de laudă la Icoana Preasfîntei Născătoare de Dumnezeu, “Bucuria Celor Necăjiţi”

O Preasfîntă Maică a lui Hristos Dumnezeu,
Ceea ce eşti Bucuria tuturor celor necăjiţi,
Milostiveşte-te spre noi, păcătoşii.

Tu de-a dreapta Domnului Hristos, Fiul tău, eşti,
A Celuia Care sade în ceruri, pe Tronul Slavei.

Tu ale noastre dureri pe toate le vezi,
Şi Lui te rogi pururi pentru a noasră mîntuire.

Tu eşti Apărătoarea şi Acoperitoarea noastră,
Carele ne scoţi pre noi din dureri şi din necazuri,
cu rugăciunea.

O, Preasfîntă Fecioară, roagă-te pentru noi
Acum şi pururea,
Pentru mîntuirea neamului omenesc!

Pre tine Dumnezeu mai presus decît Serafimii
Te a înălţat!

O, grăbeşte şi ne ajută nouă,
Ceea ce eşti Bucuria tuturor celor necăjiţi!

Sinaxarul grecesc întru această zi face pomenire şi de Sfînta Muceniţă Sebastiana [Sevastiani]. Ea a fost uceniţă a Sfîntului Apostol Pavel şi a luat mucenicia sub împăratul Dometian, la anul 82 după Hristos. Ea a fost torturată mai întîi în cetatea Marchianopolis, unde Sfintul Apostol Pavel i s-a arătat ei şi i-a zis: “Bucură-te şi nu te întrista, căci de aici vei merge în patria ta, ca să mărturiseşti Credinţa.” Cu adevărat, îndată după aceea judecătorul a trimis-o la Heracleea, locul naşterii ei, unde a fost torturată bestial şi la urmă decapitată. Sfintele ei moaşte au fost cusute într-un sac în care s-au băgat greutăţi mari de plumb, şi amncate în mare. Dar îngerul lui Dumnezeu le-a scos din sac şi le-a dus la la locul numit Rhaidestos [Risiston], unde Ammia, o femeie aristocrată, soţie de senator, le-a primit cu cinste şi le-a îngropat în giulgiuri şi aromate scumpe. Sfintele moaşte ale Muceniţei Sevastiani au fost izvorîtoare de mir şi făcătoare de minuni. – Nota Autorului.

Cugetare

Mai mare este pedeapsa pentru păcatul comis de o persoană sfinţită, decît pentru acela comis de un laic, care este mai puţin luminat în tainele voii lui Dumnezeu decît un cleric.

Sfîntul Areta a fost monah în Lavra Peşterilor din Kiev şi era foarte zgîrcit. El nu dădea nimănui nimic din bunurile pe care le îngrămădea la chilia lui, nici măcar o copeică. Odată însă el s-a îmbolnăvit foarte rău şi a văzut, ca într-o vedenie, cum diavolii îi înşfacă sufletul din mîinile îngerilor şi cum zbiară ei cu diavolească satisfacţie: “Al nostru este, al nostru!” – aducînd şi dovezile urîtei avariţii şi zgîrcenii a monahului Areta. Dar monahul Areta s-a însănătoşit din boala lui, şi atunci şi-a schimbat radical viaţa. De atunci el a socotit ca pe nimic orice bun pămîntesc. Domnul Cel Iubitor de oameni l-a iertat pe el, şi după a lui pocăinţă i-a dăruit harul Său.

Iată şi o altă istorie: In mînăstirea unde Sfîntul rege Elesbaan s-a săvîrşit către Domnul, se afla un monah cu viaţă foarte înrăutăţită. Acesta mergea des la tavernă, se îmbăta, şi se desfrîna chiar cu femeile, într-o zi, pe cînd se întorcea de la tavernă, un şarpe uriaş s-a luat după el şi aproape era pe punctul să îl înşface. Monahul îngrozit şi disperat a strigat atunci: “Pleacă de la mine, întru “Numele Sfîntului Părinte Elesbaan!” Pe dată balaurul a încremenit. Atunci monahul a auzit ca un glas omenesc din şarpe: “Mie îngerul Domnului mi-a poruncit să te vînez şi să te omor, pentru marea necurăţie a vieţii tale. Căci tu I-ai făgăduit lui Dumnezeu slujire pe viaţă întru întreaga curăţie, şi în loc de aceasta desfrînezi şi te întinezi cu totul pururi, mîniind Duhul lui Dumnezeu.”

Monahul tremurînd a făgăduit să nu mai desfrîneze niciodată, s-a întors la chilia lui, şi cu adevărat nu a mai păcătuit niciodată, pînă la ultima suflare a lui. Astfel a certat Dumnezeu, şi apoi a arătat milă, prin rugăciunile plăcutului Lui, Sfîntul Elesbaan.

Luare aminte

Să luăm aminte la Sutaşul Cornelie şi la minunata lui cercetare de către îngerul lui Dumnezeu (Fapte 10):

•     La cum deşi era plină zi Cornelie l-a văzut pe îngerul Domnului care l-a numit pe nume;

•    La cum Cornelie s-a înfricoşat şi a întrebat Ce este, Doamne? (Fapte 10:4).

•    La cum îngerul l-a învăţat să trimită şi să cheme de la Ioppe pe Apostolul Petru, care îi va grăi lui cuvîntul mîntuirii.

Predică

Dumnezeu strălucit va veni, Dumnezeul nostru, şi nu va tăcea (Psalmul 49,3).

Chemarea de comandant militar esta alta decît chemarea de judecător. Comandantul militar poate să nu se arate de îndată înaintea duşmanilor lui, ci să le îngăduie mai întîi acestora să gîndească despre el ce le place; căci scopul principal al comandantului militar nu este acela de a face vreo impresie asupra inamicului, ci de a-l nimici. Judecătorul, dimpotrivă, trebuie să se arate de îndată înaintea celui pe care trebuie să îl judece.

Iarăşi, chemarea de învăţător este şi ea diferită de chemarea de judecător. Căci scopul principal al învăţătorului este acela de a îi instrui şi educa pe învăţăceii lui. De aceea el se coboară adesea la nivelul lor şi le grăieşte pe limba lor, ca un prieten. Judecătorul, dimpotrivă, de la cap şi pînă la sfirşit este obligat să nu acţioneze altfel decît ferm, ca drept judecător.

Şi vocaţia de medic este diferită de aceea de judecător. Ea este aceeaşi ca prima pomenită, dintre judecător şi comandantul militar.

Fraţilor, Dumnezeu S-a arătat lumii în trup omenesc. El S-a arătat şi ca mare Comandant de oşti, şi ca învăţător şi ca Doctor, nu însă şi ca Judecător.

In primele cazuri, Dumnezeu a ales să rămînă ascuns şi tăcut, a preferat să nu-şi arate pe faţă marile Lui demnităţi imperiale, ci mai curînd şi-a lăsat vrăjmaşii, învăţăceii şi pacienţii să acţioneze cum vor faţă de El. Cei înzestraţi cu minte sănătoasă Îl recunosc în El pe Dumnezeu întrupat din dovezile de netăgăduit ale cuvintelor şi lucrărilor Lui, din iubirea Lui de oameni şi din modul ceresc al Naşterii Lui, al Răstignirii Lui, al Slăvitei învieri şi al înălţării Lui.

Cu toate acestea, minţile celor întunecaţi de păcat şi de drăceştile patimi nu vor cunoaşte, şi nici vor recunoaşte, că El este Dumnezeu. Dar cînd El va veni ca aspru Judecător, atunci nimeni nu va mai cuteza să întrebe Eşti Tu Acela? Sau: Cine eşti Tu? Aceasta pentru că toţi vor şti, fără nici o umbră de îndoială, Cine este El.

Îngerii vor suna din trîmbiţele lor înaintea Lui; Sfinta Lui Cruce va străluci puternic pe ceruri înaintea Venirii Lui: Foc înaintea Lui va merge şi va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui (Psalmul 96 :3).

Atunci, şi credincioşii şi necredincioşii, şi drepţii şi nedrepţii Îl vor recunoaşte pre Judecătorul. Dar atunci se vor bucura de El doar aceia care L-au recunoscut şi în peştera Betleemului, şi pe Crucea Golgothei. Cu adevărat se vor bucura! Căci ei vor recunoaşte în Judecătorul pe Acela pentru care ei înşişi au bătut război toată viaţa, batjocoriţi fiind şi ridiculizaţi de toţi pentru a lor credinţă în El! Vor recunoaşte în Judecătorul pe Acela de la Care au învăţat toate, pe Acela Care i-a vindecat pe ei în toate durerile, bolile şi nenorocirile lor!

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Cela Ce eşti Stăpînul Slavei, miluieşte-ne şi ne îndreptează pre noi la ceasul Sfintei şi înfricoşatei Celei de a Doua Venirii Tale,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

•    Pomenirea Sfîntului Apostol Iacob, Ruda Domnului

Iacov s-a numit Ruda Domnului [fratele Domnului] deoarece a fost fiul Dreptului Iosif, logodnicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cînd dreptul Iosif s-a apropiat de moarte, el şi-a împărţit averea între fiii lui, şi a voit să lase o parte şi Stăpînului Hristos, fiul Preasfintei Fecioare, dar toţi fiii lui s-au opus, nesocotindu-L pe Hristos fratele lor.

Dar acest Iacov L-a iubit atît de mult pe Domnul, încît a împărţit cu El partea lui. De aceea se numeşte el „Fratele Domnului”, încă de la început Iacov I-a fost credincios Domnului Hristos.

Potrivit tradiţiei, el a călătorit în Egipt cu tatăl lui, Iosif, şi cu Fecioara Maria cu Pruncul, pe cînd Irod voia să omoare Pruncul, pe Regele Nounăscut.

Mai tîrziu, de îndată ce a auzit de predicarea lui Hristos, Iacov şi-a făcut-o pe ea dreptar vieţii lui.

Sfînta tradiţie spune despre el că nu a mîncat niciodată grăsime sau untdelemn, că a trăit toată viaţa lui doar cu pîine şi cu apă, şi că a fost feciorelnic pînă la moarte. El adesea priveghea nopţile şi se ruga mult lui Dumnezeu. Domnul l-a numărat pe Iacob, ruda Lui, printre cei Şaptezeci de Apostoli. După Slăvită înviere, Domnul i S-a arătat lui în chip deosebit, aşa cum mărturiseşte Sfintul Apostol Pavel (I Corinteni 15:7). El a fost episcopul Ierusalimului timp de treizeci de ani şi a păstorit cu rîvnă Biserica lui Dumnezeu. Călăuzit fiind de Domnul, Iacob a alcătuit prima slujbă a Sfintei Liturghii care, părîndu-li-se prea lungă creştinilor, a fost oarecum scurtată de către Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.

Sfîntul Apostol Iacob a convertit mulţi iudei şi elini la credinţa creştină, şi chiar necredincioşii iudeau rămîneau uimiţi de sfinţenia şi dreptatea vieţii lui, numindu-l „Iacob cel Drept”.

Cînd Mare Arhiereu între iudei s-a făcut Anania, el împreună cu alţi iudei au hotărît să îl ucidă pe Iacob, din pricină că el Îl propovăduia pe Hristos.

Odată, în timpul praznicului paştelui evreiesc, cînd mulţime de oameni se adunaseră la Ierusalim, bătrînii iudeilor l-au silit pe Iacov să urce pe aripa Templului, de unde să grăiască împotriva lui Hristos. Sfîntul Iacob Ruda Domnului a urcat pe tîmpla Templului, şi de acolo a grăit tare înaintea tuturor mulţimilor adunate că Hristos este adevăratul Mesia, Fiul lui Dumnezeu, că El cu adevărat a înviat şi S-a înălţat la Tatăl, în ceruri.

Preoţii iudeilor, plini de ură, l-au împins pe Iacov, aruncîndu-l de pe tîmpla Templului. El a căzut şi s-a rănit cumplit, dar a rămas viu. Atunci cineva a alergat şi l-a lovit cu sălbăticie în cap cu un ciocan de fierar, omorîndu-l. Astfel a murit muceniceşte acest mare şi slăvit apostol al lui Hristos, mergînd să se sălăşluiască veşnic întru Cereasca Împărăţie.

Sfîntul Iacob a fost în vîrstă de şaizeci şi şase de ani la ceasul muceniciei lui.

•    Pomenirea Sfîntului Ignatie, Patriarhul Constantinopolului

Acest Sfînt Ignatie a fost fiul împăratului bizantin Mihail Rangabe. El a urcat pe scaunul patriarhal în anul 846, în urma Sfîntului Metodic. Apoi, în anul 858, Sfîntul Ignatie a fost depus din scaun şi trimis în surghiun, în locul său a fost sfinţit patriarh vestitul Fotie [cinstit de Biserică ca Sfînt, v. 6 februarie], secretarul particular al împăratului. Dar cînd la tronul imperial a venit împăratul Vasile Macedoneanul, el l-a reinstalat pe Sfîntul Ignatie în scaunul patriarhal. Sfîntul Ignatie a păstorit Biserica lui Dumnezeu cu multă rîvnă şi înţelepciune. El a ctitorit Mînsătirea Sfinţilor Arhangheli în care s-a şi odhihnit în Domnul, în vîrstă fiind de optzeci şi nouă de ani.

•    Pomenirea Sfîntului Iacov din Borovichi

Nu se cunoaşte despre acest sfînt decît ceea ce însuşi a descoperit prin vedenie poporului din Borovichi, oraşul lui, după sfînta lui adormire, într-o zi din anul 1540, trupul lui a fost aflat plutind pe apele rîului Meta, şi adus la ţărm în apropiere de oraşul Borovichi. La sfintele acelea moaşte s-au lucrat mulţime de minuni.

Cîntare de laudă la Sfîntul Apostol Iacob, Ruda Domnului

Sfîntul Iacob, a Domnului Rudă,
Cu frumuseţe şi dreptate împodobit,
Prin pilda vieţii lui învăţătura lui Hristos vesteşte,
Iar torturat fiind, el îngenunche blînd -
Şi Domnului pentru ai lui duşmani se roagă.

In locul cel mai greu, la vremea cea mai cruntă,
El cu răbdare-a dus episcopalul jug.

El bine-a păstorit a Domnului turmă, ca un păstor bun.
El pre Domnul slăvit-a cu fapta şi cuvîntul;
El învăţat-a oamenii iubirea de Hristos.

El arătat-a credincioşilor calea rugăciunii:
,, Omule trufaş, credinţa nu este de ajuns.

Credinţa fără fapte înseamnă paie goale.

Audă cine are urechi de auzit:
Credinţa fără fapte trup este, fără suflet.

Din una ca aceasta războaie ies, fără sfîrşit,
Din patimile necurate ale trupului, adică.

Oamenii se răboiesc pururi, linişte neavînd,
Căci ale lor inimi rele sînt, vărsătoare de sînge.

Oricine întoarce un om de la păcat
Primeşte dar de la Domnul, veşnica viaţă. “

Iudeii l-au ucis pe Sfîntul Iacob cel Drept,
Dar mai curînd s-au omorîtpe ei înşişi, sărmanii,
Iară pe sfînt l-au preaslăvit.

O Sfinte Apostole Iacobe, preaminunate,
Ajută-ne nouă celor ce pre tine te cinstim!

Cugetare

De la Domnul vine harul, de la noi însă trebuie să vină nevoinţa.

Prin urmare, nimeni să nu îndrăznească a cugeta că sfinţii apostoli s-au bizuit exclusiv pe harul de Dumnezeu dăruit, sau că din pricina acestui har viaţa lor a fost uşoară, sau că marile lor lucrări misionare sau minuni le-au lucrat fără efort, doar în baza harului.

Oare nu zice Sfîntul Apostol Pavel: O îmi chinuiesc trupul şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic (I Corinteni 9: 27)?

Iar în alt loc, nu zice el că şi-a petrecut viaţa In călătorii adeseori, în primejdii de râuri, In primejdii de la tîlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la neamuri, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; In osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine (II Corinteni 11: 26-27)?

Sfîntul Iacob s-a hrănit doar cu pîine şi cu apă şi nici cu acestea pe săturate. El dormea foarte puţin, petrecîndu-şi nopţile la rugăciune. El îngenunchea atît de mult la rugăciune, încît pielea genunchilor lui se îngroşase ca pielea unei cămile. Acest frate al Domnului se ruga cu lacrimi şi cu suspinele inimii nu doar pentru Biserica pe care bine o păstorea, ci şi pentru lumea întreagă. Chiar atunci cînd iudeii i-au dat brînci de pe tîmpla Templului, iar el a căzut şi s-a zdrobit, acest sfînt apostol nu şi-a uitat niciodată datoria lui faţă de Dumnezeu şi de neamul omenesc. Adunîndu-şi ultimile puteri, el s-a ridicat în genunchi şi, înălţîndu-şi mîinile la cer, a rostit această rugăciune fierbinte către Dumnezeu, zicînd: „Doamne, iartă-le lor păcatul acesta, căci nu ştiu ce fac.” Rugîndu-se astfel, un om ca o fiară a venit şi l-a lovit în cap, iar alţi oameni ca nişte fiare l-au omorît cu pietre, din toate părţile. Vâzînd aceasta, unul din fiii lui Rechab a strigat: „Opriţi-vă! Nu ştiţi ce faceţi! Nu vedeţi că acest drept se roagă lui Dumnezeu pentru voi iar voi îl ucideţi!?” Dar strigătul acesta nu i-a oprit pe asasinii cei învechiţi în omoruri de la uciderea omului lui Dumnezeu.

Astfel vedem că sfinţii apostoli nu se bazau nicidecum doar pe harul Duhului Sfînt, ci ei făceau mai întîi şi tot timpul eforturi maxime pentru a se învrednici de el, a îl atrage asupra lor, şi a îl păstra la ei mereu.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata înviere a Tabithei (Fapte 9):

•    La cum Tabitha zăcea pe pat, moartă;

•    La cum Sfîntul Apostol Petru s-a rugat lui Dumnezeu pentru ea şi a zis: Thavita, scoală-te! (Fapte 9: 40).

•    La cum Thavita şi-a deschis ochii şi, văzînd pe Petru, a şezut.

Predică

Toată slava fiicei împăratului este înăuntru (Psalmul 44: 15).

Biserica lui Dumnezeu este fiica împăratului. Oricît de săracă şi de lipsită de farmec ar putea ea părea celor care o privesc cu ochiul trupesc, din afară, oricît de prigonită sau de umilită, ea este plină de strălucire regală şi de frumuseţea dinlăuntru.

Regele, Cel Care este împodobit cu frumuseţea mai mult decît fiii oamenilor (Psalmul 44: 1), dăruieşte din frumuseţea Lui şi fiicei Lui regale.

Biserica lui Dumnezeu este ca un strai al lui Hristos; Hristos sălăşluieşte întru dînsa. Nici o frumuseţe exterioară nu se poate compara cu frumuseţea cea dinăuntru, adică, cu frumuseţea lui Hristos.

Preasfînta Născătoare de Dumnezeu este fiica împăratului. Ea este îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Psalmul 44: 11). Această haină este virtutea sufletului ei. Că trebuie să înţelegem cuvîntul „haină” ca „suflet” se vede din parabola nunţii fiului de împărat. Omul care nu este îmbrăcat în haină de nuntă este izgonit de la masa împăratului şi pedepsit cu moarte (cf. Matei 22: 1l-l3). Adevărata credinţă în Dumnezeu a fost haina aurită şi prea înfrumuseţată a Preasfintei Fecioare.

Fecioria, blîndeţea, milostivirea, sfinţenia, evlavia, supunerea desăvîrşită faţă de voia lui Dumnezeu, şi toate celelalte virtuţi, au fost ca nişte alesături cusute cu fir scump pe această haină aurită.

Cu toate acestea, frumuseţea ei adevărată a fost dinăuntru, de la Domnul Hristos Care S-a ascuns în ea şi S-a născut din ea.

Sufletul fiecărui creştin credincios este ca o fiică a împăratului. Toată frumuseţea sufletului este în Hristos şi vine de la Hristos, Care este în suflet. Sufletul lipsit de Hristos Soarele Dreptăţii este întunecat şi trist, fără chip şi fără frumuseţe, precum şi lumea din care soarele trupesc ar dispărea desăvîrşit.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce eşti Izvorul milostivirilor şi Chivernisitorul cel iubitor de oameni al vieţilor noastre, îmbracă-ne pre noi cu straiul virtuţii, ca să nu ne aflăm goi şi acoperiţi de ruşine în Ziua înfricoşată a Judecăţii.

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.

•    Pomenirea Sfîntului şi întocmai cu Apostolii Averchie [Episcopul Ierapolei, făcătorul de minuni]

In timpul domniei împăratului Antonin şi a fiului lui, Marc Aureliu, Sfântul Averchie a fost episcopul cetăţii Hierapolis din Frigia.

Marea majoritate a populaţiei oraşului era păgînă. Sfîntul Averchie îşi păstorea cu rîvnă mica lui turmă cea risipită printre păgîni, suferea cu duhul văzînd mulţimea păgînilor şi idolatrilor din cetate, şi se ruga cu rîvnă lui Dumnezeu ca să îi aducă pe toţi la lumina cunoştinţei.

În timpul unei serbări păgîneşti plină de strigăte şi de gălăgie, după obiceiul păgînilor, Sfîntul Averchie s-a aprins cu duhul de dumnezeiască rîvnă, a intrat în templul păgînesc şi a dărîmat la pămînt idolii din el, sfărîmîndu-i.

Pe cînd păgînii voiau să se repeadă ca să îl omoare, trei dintre ei, demonizaţi, urlînd demonic şi fâcînd spume la gură, au căzut la pămînt înaintea omului lui Dumnezeu, iar el i-a scos afară pe demoni din dînşii. Tinerii ca prin farmec s-au făcut liniştiţi şi sănătoşi. Aceasta a prefăcut ura păgînilor întru uimire înaintea Făcătorului de minuni Hristos, şi cinci sute dintre ei au crezut şi au dorit să primească Sfîntul Botez, încetul cu încetul toată cetatea Ierapole a crezut în Domnul Hristos şi s-a botezat.

Proconsulul provinciei, Publius, o avea pe mama lui oarbă. Averchie i-a redat femeii vederea cu rugăciunea, iar mama guvernatorului împreună cu mulţi alţii au crezut în Hristos. La vîrstă adîncă ajungînd, Sfîntul Averchie a fost chemat la Roma, unde a vindecat-o de nebunie pe fiica împăratului. Domnul Iisus Hristos S-a arătat de mai multe ori robului Lui celui credincios. Veneau la el oameni de aproape şi de departe ca să ia tămăduiri şi vindecări din bolile lor grele şi incurabile. Nu numai că diavolii se temeau de el, dar ei încă îl şi mai ajutau pe Sfîntul lui Dumnezeu, la a Lui poruncă.

Călăuzit fiind de Domnul Hristos, Sfîntul Averchie a propovăduit Evanghelia în Siria şi în Mesopotamia. La vîrstă celor mai adînci bătrîneţi ajungînd, Sfîntul Averchie s-a înfăţişat înaintea Domnului pe Care mult L-a iubit în cetatea lui, Hierapolis, la sfîrşitul veacului al doilea.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuviosului nostru Părinte Lot

El a fost un mare nevoitor egiptean şi contemporan al Sfinţilor Arsenie cel Mare şi Agathon. El a dus viaţa tuturor nevoinţelor în mînăstirea lui, ce se afla lîngă un lac, la cetatea Arsinoe. Acolo el a îndrumat pe mulţi dintre duhovniceştii lui fraţi la calea mîntuirii. Avva Iosif i-a fost lui sfătuitor şi prieten apropiat.

A zis odată Avva Lot către Avva Iosif: “Avva, eu postesc cît de mult pot, mă ţin strîns de rugăciune, mă nevoiesc întru tăcere şi cugetări dumnezeieşti, iar cu înfrînarea mă păzesc de gîndurile necurate. Ce altceva aş mai putea să fac?”

Atunci Avva Iosif s-a ridicat în picioare, şi-a înălţat mîinile la rugăciune iar degetele lui au luminat ca nişte lumînări aprinse. După ce s-a rugat astfel, Avva Iosif a zis:

«De voieşti, te poţi face cu totul lumină!”

Plăcîndu-I lui Dumnezeu şi aşezînd pre mulţi pe calea mîntuirii, Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Lot s-a odihnit cu pace, în veacul al cincilea.

•    Pomenirea minunatei apărări a cetăţii Moscovei de lituanieni, cu ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

În timpul domniei Cneazului Vasile Ivanovici, lituanienii au ocupat Moscova, ceea ce a făcut ca moscoviţii să cadă pradă deznădejdii. Atunci s-a arătat Sfîntul Serghei de Radonej Episcopului Arsenie care fusese aruncat în închisoare, şi i-a descoperit că Moscova se va elibera de lituanieni chiar a doua zi, prin intervenţia Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu.

Cu adevărat, lituanienii au părăsit de-a valma Moscova chiar a doua zi, iar trupele ruseşti au reintrat în cetate.

Tot poporul cetăţii a căzut înaintea icoanei Preacuratei şi de Dumnezeu Născătoarei şi i-au mulţumit cu lacrimi de bucurie.

Cîntare de laudă la Sfîntul Averchie, cel întocmai cu apostolii

Sfîntul Averchie pildă de smerenie este,
El este pilda frumoasă a rîvnei dumnezeieşti.

El arzînd cu duhul pe muţii idoli lapămînt i-a zdrobit,
Mergînd cu bucurie chiar pînă la moarte.

Dar Domnul îl apără pe cel ce luptă pentru El,
Şi îl acoperă de rău cu Mina Lui cea Dreaptă.

împotriva Sfîntului şi oameni şi diavoli s-au pornit,
Dar au tăcut de ruşine înaintea puterii Sfintei Cruci.

Ceea ce sflntul dorea, Domnul împlinea,
El suferea cu duhul, dar bucura pre mulţi.

Sfîntul Averchie stîlp de foc a fost,
Lumină şi luminător al vieţii oamenilor.

El pre Hristos a propovăduit la multe popoare,
L-a propovăduit împăraţilor, ca şi celor umili.

El pre Hristos L-a mărturisit înainte lumii
Prin darul facerii de minuni.

El izvorît-a minuni precum o apă vie,
El potolit-a multora setea cu Cuvîntul de Viaţă Făcător.

Cu învăţătura lui Hristos el a hrănit flămînzii,
Sfîntul Averchie, omul milelor.

Icoană de smerenie, Sfîntul Averchie
Odihnitu-s-a în Domnul la adinei bătrîneţi.

El s-a încununat cu tinereţe eternă-n Ceruri,
strălucind de lumină în al Raiului plai.

O Sfinte Minunate Părinte, rămîi şi cu noi!
Apără din cer turma cea de pe pămînt.

Roagă pre Hristos Domnul să ne-nconjure cu milostivire,
Ca Biserica sfintă întru tine să se laude
Pînă la sfîrşit.

Cugetare

Pe cît de uimitoare este asprimea oamenilor sfinţi faţă de ei înşişi, pe atât de uimitoare este blîndeţea şi bunătatea lor faţă de ceilalţi.

Sfîntul Ilarion cel Mare, neputîndu-şi plăti cu bani călătoria pînă în Sicilia, i-a oferit corăbierului drept plată exemplarul lui din Sfînta Scriptura, pe care îl copiase în tinereţe cu mîna lui.

Vindecîndu-l pe un anume principe de un duh necurat, acesta a voit să îi plătească pentru vindecare zece litre de aur. Dar sfîntul nu a primit aurul, ci arătînd către pîinea lui de orz a zis: «Cine se hrăneşte cu astfel de pîine dispreţuieşte aurul.»

Nişte oameni l-au rugat să se roage lui Dumnezeu pentru ploaie, iar alţii să-i mîntuiască de ploaia prea multă şi de şerpi.

Sfîntul Ilarion a împlinit amîndouă cererile cu rugăciunea.

Sfîntul Averchie a lucrat odată astfel: văzînd într-un loc oameni necăjiţi, plini de boli grele şi de lipsuri, el a înghenuncheat acolo şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să le izvorască un izvor de apă caldă şi vindecătoare, lucru care s-a şi întîmplat în acel loc. Vindecînd-o de nebunie pe fiica împăratului, acesta i-a oferit aur, argint şi alte feluri multe de daruri, dar Sfîntul Averchie a zis: «Cel ce socoteşte pîinea şi apa hrană împărătească nu are lipsă de bogăţii.»

Necăutînd şi nevoind nimic pentru sine, Sfîntul Averchie a cerut totuşi două lucruri împăratului, două binefaceri pentru turma lui din Ierapolis: să zidească nişte băi bune peste izvoarele vindecătoare de apă caldă pe care le scosese cu rugăciunea, şi să trimită în fiecare an grîu îndestulător pentru toţi locuitorii cetăţii Ierapole. Împăratul a primit cererea Sfîntului şi a împlinit-o apoi întocmai.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata vindecare a lui Eneas [Enea] din Lydda [Lida] (Fapte 9):

•    La cum Enea zăcea paralizat de opt ani;

•     La cum Sfîntul Apostol Petru l-a vindecat pe el întru Numele Domnului Iisus Hristos;

•     La cum Enea s-a sculat cu desăvîrşire sănătos din patul bolii lui.

Predică

Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decît fiii oamenilor (Psalmul 44: 3).

Sfînta Scriptură nu atribuie nici o valoare deosebită frumuseţii fizice, şi în general nici unui lucru din cele trecătoare. De aceea oricine citeşte Sfintele Scripturi trebuie să se înarmeze cu multă atenţie şi înţelepciune, spre a şti să vadă că aparenta laudă a frumuseţii fizice are în vedere de fapt frumuseţea sufletului şi a valorilor spirituale.

Fără îndoială, frumuseţea spirituală face ca să fie minunat de atrăgător şi cel mai puţin frumos chip, tot aşa cum urîţenia sufletească urîţeşte şi cel mai frumos chip.

Prorocul David, cel care revarsă cuvînt bun din inima lui (Psalmul 44: 1), spune împăratului lui, Domnul Iisus Hristos: împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decît fiii oamenilor.

Domnul Şi-a făurit Lui-Şi trupul Său omenesc aşa cum a dorit. Dacă ar fi dorit să Se întrupeze pe pămînt ca cel mai frumos dintre oameni, aşa ar fi şi făcut. Dar nimic din Sfintele Scripturi nu ne arată că El ar fi atras la El mulţimile prin frumuseţea Lui fizică izbitoare sau prin felul înfăţişării Lui.

El Însuşi a zis: trupul nu foloseşte la nimic (Ioan 6: 66). Prin urmare, limpede este că Prorocul David nu grăieşte aici de frumuseţea trupească a Mîntuitorului, ci de dumnezeiasca Lui frumuseţe duhovnicească. Aceasta se vede din următoarele cuvinte ale Pslamistului: revărsatu-s-a har de pe buzele Tale (Psalmul 44: 3).

Aşadar, frumuseţea Fiului lui Dumnezeu nu stă în forma buzelor gurii Lui, ci în bogăţia harului care se revarsă de pe ele. Despre Hristos grăişte şi Prorocul Isaia: nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea Căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă (Isaia 53: 2-3).

Putem vedea oare un acord între David şi Isaia? Cu adevărat, putem, cuvintele lor stau într-un acord desăvîrşit. David grăieşte de frumuseţea interioară a lui Hristos, pe cînd Isaia grăieşte de umilirea şi batjocorirea Lui ca fiinţă umană exterioară. Isaia a zis că în El oamenii nu vor vedea nici chip de rege, nici de om bogat, ci vor vedea în El pe rob şi pe omul care este cunoscător al suferinţei.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Tu eşti mai frumos decît toţi oamenii pămînteşti şi îngerii cereşti! Slava Ta este nepieritoare iar frumuseţea Ta, fără de sfîrşit!

O Stăpîne Preablînde, îndepărtează urîţenia sufletelor noastre celor desfigurate de păcat, rugămu-ne şi ne cucerim Ţie!

Căci a Ta este toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Mare

Acest mare sfînt s-a născut în satul Tabatha din Gaza Palestinei, din părinţi păgîni, asemenea trandafirului ales care creşte între spini.

Părinţii lui l-au trimis la studii în Alexandria, unde tînărul a arătat aplecare spre învăţătură, studiind cu plăcere şi ştiinţa din afară [studiile seculare] şi pe aceea dinlăuntru [Sfintele Scripturi şi viaţa duhovnicească]. Venind la credinţa în Domnul Hristos el a primit Sfîntul Botez şi a dorit să se închine cu desăvîrşire slujirii lui Dumnezeu. Nutrind această dorinţă în inimă, el a mers în pustie, la Sfîntul Antonie cel Mare, şi s-a făcut ucenic al lui. Apoi s-a întors în patria lui şi s-a sălăşluit în viaţa tuturor nevoinţelor lîngă Maiuma, în Gaza. Diavolii au încercat să îl ispitească în nenumărate chipuri, dar el a risipit meşteşugirile lor cu rugăciunea către Dumnezeu şi cu semnul Sfintei Cruci. Mulţi iubitori ai vieţii duhovniceşti s-au strîns în jurul lui. Ceea ce a fost Sfîntul Antonie cel Mare în pustia Egiptului a fost Sfîntul Ilarion în Palestina. El a fost dascăl dumnezeiesc, aspru nevoitor, mare şi tainic făcător de minuni. El a fost cinstit nu numai de creştini, ci şi de păgîni. Dar temîndu-se de slava oamenilor, şi plîngînd: „Vai mie, că mi-am primit plata ostenelilor mele pe pămînt,” Sfîntul Ilarion cel Mare a ieşit în taină din acea pustie şi a rătăcit din loc în loc, ca să se poată ascunde mai bine de oameni şi să poată petrece singur doar cu Dumnezeu. Astfel, Sfîntul părintele nostru Ilarion cel Mare a vieţuit pe rînd în Egipt, în Sicilia, în Dalmaţia, iar la urmă în Insula Cipru, unde nevoitorul lui suflet a fost chemat la Domnul, la anul 372, în vîrstă fiind el de optzeci de ani. Sfintele moaşte de minuni făcătoare al Sfîntului Ilarion cel Mare au fost mutate în Palestina de către ucenicul lui, Isihie, fiind puse în mînăstirea întemeiată de către Sfîntul Ilarion.

•    Pomenirea Sfîntului Ilarion, Episcopul Meglin-ului

Acesta s-a născut din părinţi slăviţi şi foarte eflavioşi. Maica lui, care a fost stearpă, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu ca să îi dăruiască prunc, şi i s-a făcut ei după rugăcine şi dorinţă, căci însăşi Preasfinta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat ei şi a mîngîiat-o cu cuvintele: „Nu te întrista, căci iată vei naşte un fiu, care va aduce pre mulţi la lumina adevărului.” Pruncul Ilarion avea doar trei ani cînd pe buzele lui se auzea neîncetat întreit sfînta cîntare: Sfînt, Sfint, Sfint Domnul Savaot! El a primit de la cinstiţii lui părinţi şi prin a lor purtare de grijă cea mai aleasă educaţie, iar la vîrsta de optsprezece ani s-a tuns întru îngerescul chip. Atunci el a întemeiat şi o mînăstire avînd pravila Sfîntului Pahomie cel Mare. în anul 1134 el a fost sfinţit Episcop al cetăţii Meglin, de către Eustatie, Episcopul de Tîrnovo. Sfîntul Ilarion a dus o luptă neîntreruptă împotriva bogumililor şi ereticilor armeni, care a durat aproape întreaga lui viată. Prin nevoinţele lui mari şi neîncetate şi prin marea lui înţelepciune şi învăţătură el a făcut de ruşine înaintea poporului ereziile lor, şi i-a adus pre mulţi dintre ei la curăţia Ortodoxiei. El a adormit cu pace, şi s-a strămutat în locaşul pregătit lui din Cereasca împărăţie a Domnului său, la anul 1164.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Filotei

El s-a născut în cetatea Hrisopolis din Macedonia. Turcii l-au luat de la maica lui care era văduvă şi l-au aruncat în temniţă, împreună cu unul dintre fraţii lui. Preasfînta Născătoare de Dumnezeu l-a salvat însă prin minune din acea temniţă şi l-a adus la o mînăstire din Asia Mică, aflată în cetatea Neapolis. După vreme maica şi-a aflat pe cei doi fii ai ei, monahi, şi s-a tuns şi ea călugăriţă într-o mînăstire de femei. Filotei s-a dus la Sfîntul Munte Athos, unde a petrecut întru nevoinţe aspre la Stînta Mînăstire Dionisiu, iar mai apoi, în pustie. El a fost nevoitor minunat, avînd stăpînire mare asupra duhurilor diavoleşti. El s-a odihnit cu pace la vîrsta de optzeci şi patru de ani. El nu a voit sa se îngroape în pămînt trupul lui, ci să fie aruncat în pădure şi lăsat pradă păsărilor şi fiarelor sălbatice. Dar mai după vreme un pescar a văzut lumină mare în pădure într-o noapte geroasă, şi s-a dus într-acolo, gîndind că este un foc la care s-ar putea încălzi. Lumina însă nu venea de la vreun foc, ci de la sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Sfîntului Filotei.

Cîntare de laudă la Sfintul Ilarion cel Mare

Sfîntul Ilarion, ca o stea luminoasă,
Fugind de oameni, peste jumătate de lume a călătorit.

Dar în van se ascunde o astfel de stea:
Vădită este ea de propria ei lumină.

Sfintul Ilarion de slava lumii deşarte a voit să fugă,
Dar astă slavă pe el l-a urmărit mereu.

Unde nu-l vestea chiar Domnul, dracii îl vesteau,
Care de frica lui fugeau, căci el îi scotea.

Oriunde adăsta, Ilarion cel Mare
Lucra minuni multe şi vindeca bolnavi.

Căci el însuşi a lui slăbiciune şi patimi
Mai înainte desăvîrşit a călcat,
Şi s-a făcut biruitor lumii, pe diavoli stăpînind.

El s-a ascuns în peşteri, dar vestit s-a făcut tuturor.

El a fugit de toate, şi de toţi s-a slăvit.

Căci Domnul îi preaslăveşte pe cei ce-L slăvesc pe El,
Şi cununi aşează pe-al biruitorilor cap.

Sfîrşindu-se alergarea vieţii pămînteşti,
Bunii alergători se-ncunună cu nepieritoare slavă.

Ilarion cel vîrstnic, cu sufletul tînăr,
Se bucură acum de a Domnului faţă.

Ale lui rugăciuni biruie pentru noi şi acum,
Prin ele milostivirea Domnului
se pleacă spre noi şi acum.

Cugetare

Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu veghează asupra oamenilor şi, într-un fel minunat, călăuzeşte pe credincioşi la mîntuire. Ceea ce pare uneori credinciosului a fi o mare pierdere, se poate dovedi în timp a fi un mare cîştig. Aşa se vede din pilda vieţilor multor sfinţi, cum sînt cele ale Sfîntului Filotei şi fratelui lui, cei pierduţi pentru maica lor, sau a Sfîntului Xenofont şi soţiei şi fiilor lui (pomenirea la 26 ianuarie), sau a Sfîntului Eustatie şi familiei lui compusă tot din soţie şi doi fii (pomenirea la 20 septembrie).

Pe cînd Sfîntul Filotei şi fratele lui zăceau într-o temniţă turcească din Macedonia, Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a venit la ei sub chipul mamei lor şi le-a zis: „Ridicaţi-vă, fiii mei, şi urmaţi-mi mie!” şi într-o clipeală de ochi tinerii s-au aflat în Asia Mică, la Neapolis, în incinta unei sfinte mînăstiri. Povestind tinerii înaintea stareţului cele ce li se întîmplaseră, stareţul a văzut acolo lucrarea puternică a lui Dumnezeu, şi i-a primit pe cei doi tineri, tunzîndu-i întru îngerescul chip. A trecut aşa vreme îndelungată, în Macedonia maica plîngea, biruită de pierderea fiilor ei. La urmă ea a hotărît să se închinovieze într-o mînăstire de maici, şi să îşi închine astfel tot restul vieţii ei numai lui Dumnezeu.

Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu a adus-o aproape tocmai de mînăstirea în care se aflau fiii ei. Odată, fiind hramul mînăstirii întru care se nevoiau fiii, maica a venit la slujba sfintei sărbători, împreună cu alte monahii. Ea şi-a văzut fiii în biserică, dar nu i-a recunoscut. Tocmai atunci, unul dintre fraţi l-a strigat încetişor pe fratele celălalt pe numele lui din lume.

Inima maicii a tresărit la auzul acelui nume, nume scump ei, şi s-a uitat mai cu luare aminte la feţele celor doi monahi. Ea atunci i-a recunoscut, iar ei au recunoscut-o, asemenea. Bucuria lor nu a avut hotar, şi ei au căzut înaintea lui Dumnezeu, mulţumindu-I cu lacrimi. Aşadar, niciodată să nu deznădăjduiască dreptmăritorii creştini, nici în cele mai cumplite pierderi ale lor.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata vindecare a lui Saul de către Anania (Faptele Ap.)

•    La cum Anania şi-a aşezat mîinile peste Saul, întru Numele Domnului nostru Iisus Hristos;

•    La cum orbirea s-a ridicat de la Saul, căzînd ca nişte solzi de pe ochii lui, iar el a văzut şi s-a botezat, numindu-se Pavel.

Predică

Despre inima şi limba de Dumnezeu insuflate

Cuvînt bun izbucni inima mea; grăi-voi cîntarea mea împăratului. Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit (Psalmul 44: 1-2).

Iată aici insuflarea Duhului lui Dumnezeu! Prorocul voieşte să grăiască de Hristos Domnul iar inima lui se revarsă de putere şi înţelepciune. De aceea prorocul nu zice: „Inima mea a rostit cuvinte bune”, ci el zice Cuvînt bun izbucni inima mea. Este ca şi cînd inima lui s-ar revăsa din preaplinul bucuriei în afară, ca torentul de apă bogată şi cristalină ce vine şi se revarsă din adîncul unei fîntîni. Torentul de apă în adîncul pămîntului trebuie să treacă printr-o strîmtime, de aceea cînd ajunge la suprafţaă el ţîşneşte într-un şuvoi de nestăpînit.

Astfel este şi inima prorocului care voieşte să grăiască despre Domnul Hristos.

Astfel este şi puterea harului închisă în inima omului. Dacă ea nu izbucneşte în afară prin cuvinte minunate sau dacă nu se arată prin minuni mari, atunci ea străluceşte înlăuntrul inimii şi lucrează tainic minuni de acolo.

Dar cînd totuşi se manifestă în afară prin cuvinte, atunci limba prorocului se face ca o trestie, ca o trestie de scriitor ce scrie iscusit.

Un astfel de om nu se chinuie ca să îşi caute cuvintele care să îi formuleze gîndurile, nici se chinuie ca să dea o înfăţişare mai frumoasă gândurilor lui prin intermediul cuvintelor, ci însuşi harul revarsă afară din el gînduri şi cuvinte adevărate, fără chin, pe care limba le rosteşte ca şi cînd le-ar fi ştiut dintotdeauna.

Dar oare de unde vine o asemenea putere în om?

Ea vine de la Duhul Sfint al lui Dumnezeu.

Dar ce face ca să fiinţeze o asemenea putere? Prorocul voieşte să grăiască împăratului despre sine: Grăi-voi cîntarea mea împăratului. Faptele şi cuvintele sînt aici unul şi acelaşi lucru, aşa cum se întîmplă adesea în Sfintele Scripturi.

Cînd Duhul grăieşte, atunci pe cele grăite El tot atunci le şi lucrează; iar cînd lucrează, lucrarea Lui este în acelaşi timp cuvînt.

Cel mai puternic grai este graiul faptelor.

Prorocul de la Hristos Domnul ia, şi lui Hristos Domnul îi dăruieşte. El grăieşte entuziast de dragostea Mîntuitorului pentru lume; el grăieşte din inimă ce arde de focul rîvnei dragostei dumnezeieşti.

Din depărtarea timpului, Prorocul Îl vede pre Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar inima lui saltă de bucurie precum a ostenitului călător de noapte care vede în sfîrşit zorii luminoşi revărsîndu-se la răsărit.

O Stăpîne Doamne Duhule Sfinte, nu ne lipsi pre noi de Harul Tău cel preaputernic şi sfînt, ci cu el ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea, şi ne învredniceşte împărăţiei Domnului nostru Hristos,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

In traducerea românească mai nouă: Cuvînt bun a răspuns… (Noul Testament cu Psalmii, Bucureşti: Ed. Inst. Bibl. şi de Misiune al B.O.R., 1982). în Biblia de la Bucureşti: Izbucni inima mea cuvînt bun, zic eu, faptele mele împăratului. Limba mea, trestia scriitorului, curînd scriitoare. De aceea limba prorocului este curînd scriitoare.

•    Pomenirea Sfintului Marelui Mucenic Artemie [Ducele Egiptului]

Acest mare şi slăvit sfint a fost de neam egiptean, şi mare comandant al armatelor împăratului Constantin cel Mare. Ducele Artemie a fost unul dintre cei care au văzut Crucea pe cer, înconjurată de stele, atunci cînd i s-a arătat în plină zi lui Constantin, mai înainte de marea bătălie de la Podul Milvian. Atunci şi el a crezut în Hristos şi a primit Sfîntul Botez. Mai tîrziu, sub domnia fiului Marelui Constantin, Constanţiu, împăratul l-a trimis în Grecia ca să aducă la Constantinopol moaştele Sfintului Andrei de la Patras, şi pe ale Sfintului Luca din Teba.

Comandantul Artemie a împlinit toate aceste sfinte însărcinări cu bucurie mare. După acestea el a primit titlul de augustalis şi de mare duce al Egiptului. El a rămas în această înaltă demnitate în tot timpul domniei lui Constanţiu, iar apoi o bucată de timp şi sub împăratul Iulian Apostatul. Cînd apostatul împărat a pornit la război contra perşilor, el a trecut prin Antiohia şi a poruncit ducelui Artemie să pornească şi el cu armatele lui şi să i se alăture în Antiohia. Artemie a făcut aceasta. Atunci împăratul a poruncit torturarea bestială a doi preoţi creştini, Evghenie şi Macarie. Văzînd acestea,

Ducele Artemie s-a tulburat cu duhul şi stînd înaintea împăratului, l-a întrebat aşa: “De ce, împărate, de ce îi torturezi fără vină pe aceşti bărbaţi care şi-au închinat vieţile lor lui Dumnezeu, şi de ce îi sileşti să se lepede de Credinţa lor Ortodoxă?” Şi el a grăit mai departe, prorocind: “Iată aproape este moartea ta, în care vei pieri cu suntet.” Dementul Iulian i-a surghiunit pe cei doi preoţi în Arabia, unde au murit amîndoi, la scurt timp după aceea. El apoi l-a devestit imediat pe ducele Artemie de demnităţile lui militare şi imperiale şi a poruncit biciuirea şi smulgerea membrelor lui. Astfel însîngerat şi mutilat, marele Artemie a fost aruncat în temniţă, unde a venit la el Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos însuşi, Care l-a vindecat desăvîrşit şi l-a întărit. Atunci Apostatul a poruncit întinderea lui pe o piatră foarte mare, apoi a poruncit ca peste trupul lui să fie aşezat alt bloc de piatră, care să îl zdrobească cu totul pe marele mucenic. La urmă Ducele Artemie a fost decapitat. Acela era anul 362. Iulian a plecat apoi la acel război cu perşii, din care nu s-a mai întors, căci a pierit în el cu sunet, aşa cum i-a prorocit Sfîntul Artemie.

•    Pomenirea Sfîntului şi Dreptului Artemie

Acest Artemie s-a născut la anul 1532, fiind fiul ţăranilor ruşi Cosma şi Apollinaria, din satul Verkola, gubernia Dvina. încă de pe cînd avea doar cinci ani, el se deosebea cu totul de ceilalţi copii prin marea lui credinţă în Dumnezeu, evlavie şi blîndeţe. Ajungînd la vîrsta de treisprezece ani, şi pe cînd copilul trecea împreună cu tatăl lui printr-o pădure deasă, el a murit. Neputînd să sape o groapă în acel loc, îndureratul tată a acoperit trupul fiului lui cu crengi şi cu frunze şi a plecat. Douăzeci şi opt de ani mai tîrziu, un om a văzut deasupra acelui loc din pădure o lumină nefirească. Apropiindu-se de acea lumină, el a aflat trupul copilului Artemie întreg şi neputrezit. Mulţi bolnavi s-au vindecat de bolile lor grele doar atingîndu-se de sfintele moaşte ale tînărului Artemie. Acestea odihnesc într-o sfîntă mînăstire de lîngă Pinega, din provincia Arhanghelsk.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Gherasim cel Nou

Acest sfînt Gherasim era din cetatea Trikala din Peloponez, trăgîndu-se din vestita familie Notară. El s-a născut la anul 1509. El a vieţuit întru aspre nevoinţe la Muntele Athos, iar apoi în Palestina, unde a împlinit post desăvîrşit de patruzeci de zile. După aceea, el s-a sălăşluit în Insula Chefalonia, unde a întemeiat o sfîntă mînăstire. El a adus ploaie cu rugăciunea, a vindecat bolnavi, şi a descoperit cele ce aveau să fie în viitor. El s-a odihnit cu pace în a cincisprezecea zi a lunii august, din anul 1579. Sfîntul Gherasim a fost făcător de minuni şi în timpul vieţii, şi după fericita lui adormire.

•    Pomenirea Sfîntului Preacuvios Nou Mucenic Ignatie

Acest Sfînt Ignatie era de neam bulgar, din ţinutul Eski-Zagora. Acesta este vestitul ţinut al Zagorei care a dat lumii şi Bisericii lui Hristos mulţi mari nevoitori şi sfinţi mucenici. Sfîntul Ignatie s-a nevoit la Schitul Sfîntului Ioan Botezătorul din Sfîntul Munte Athos. El s-a dat de bunăvoie la chinuri din partea turcilor pentru Numele lui Hristos, şi a fost spînzurat la Constantinopol în a opta zi a lunii octombrie, din anul 1814. Sfintele lui moaşte sînt de minuni făcătoare, iar simţul lui cap s-a îngropat cu cinste la Mînăstirea Sfîntului Pantelimon din Sfîntul Munte Athos.

Cîntare de laudă la Sfîntul Mare Mucenic Artemie, Ducele Egiptului

Sfîntul Ar t emie marele Duce
Credinţa faţă de împăratul nu şi-a ascuns.

Ci el a proclamat-o cu neînfricare
Şi înaintea împăratului pre Hristos a slăvit.

Apostatul împărat pre Domnul lepădase,
De aceea pre Duce la chinuri l-a dat.

Dar Sfîntul mintea la Dumnezeu şi-a ţintit,
Socotind ca nimica sîngeroasele chinuri.

Căci mai mare e chinul păcătosului care schingiuieşte
Decît e al dreptului pe nedrept schingiuit!

Pe marele Duce Iulian l-a ucis,
Dar Domnul pre el îl a preaslăvit.

El pe-al Său credincios comandant l-a înălţat la Ceruri,
In Raiul etern.

El putere i-a dat diavoli să scoată,
Har ca să vindece pe cei bolnavi şi trişti.

Toate acestea doar prin a lui Dumnezeu putere,
Fără cuvinte, şi fără nevoinţe lungi.

Oricine pre Domnul iubeşte şi în El crede,
Apărător mare are în Artemie Sfînt.

Cugetare

Domnul îndelung milostiv minunat călăuzeşte pe toţi cei care împlinesc sfîntă voia Lui şi se încredinţează Purtării Lui de Grijă. Aşa cum lumînărarul dă forma pe care o doreşte luminărilor din ceară curată, aşa şi Atotînţeleptul Dumnezeu face lumini nepieritoare în a Lui împărăţie din toţi cei care cu dragoste se fac supuşi robii Lui.

Sfîntul Ignatie Noul Mucenic s-a închinat pe sine cu totul lui Dumnezeu, încă de pe cînd era copil. El a dorit cu ardoare să se facă monah şi să fie mucenic al Credinţei, în timpul răscoalei lui Karagheorghe, armata turcească recruta bărbaţi din întreaga Bulgarie spre a lupta împotriva sîrbilor, şi astfel a ajuns şi la casa lui Gheorghie, tatăl lui Ignatie, spre a vedea dacă nu se află în ea vreun bărbat apt de serviciul militar. Văzîndu-l pe Gheorghie bărbat voinic şi puternic, au voit să îl ia în armată, dar Gheorghie a zis cu hotărîre: “Eu împotriva farţilor mei creştini la război nu pornesc.”

Aceasta i-a înfuriat atît de tare pe sălbaticii turci, încît ei l-au omorît acolo pe loc. Foarte tînărul Ignatie atunci s-a ascuns într-o casă din vecini, apoi a scăpat în România, dar dorirea lui după viaţa monahală l-a îndemnat mai depare, la Sfîntul Munte Athos. Dar chiar şi aşa, el a dorit mai mult decît monahismul, el a dorit mucenicia. El s-a rugat cu lacrimi o noapte întreagă înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rugînd-o să îi lumineze calea martiriului. El a auzit atunci un zgomot şi privind înaintea lui, a văzut că aureola icoanei iese din jurul capului Fecioarei şi se aşează pe al lui. La scurt timp după aceea Sfîntul Ignatie a luat mucenicia din mîinile turcilor, şi s-a încununat cu cununa veşnicei slave, ca Nou Mucenic.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata arătare a Domnului înaintea Sfîntului Apostol Anania, şi înaintea lui Saul (Fapte 9):

•     La cum Domnul S-a arătat lui Anania şi l-a îndreptat către Saul, pe strada care se numeşte Dreaptă;

•    La cum chiar în acea clipă, Saul l-a văzut în vedenie pe Anania cum îl vindecă de orbirea lui.

Predică

Dumnezeule, cu urechile noastre am auzit, căci părinţii noştri ne-au spus nouă (Psalmul 43: 1).

Astfel grăieşte Sfintul Rege David în numele poporului lui, enumerînd multele şi marile minuni pe care le-a lucrat Dumnezeu în poporul lui Israel. Şi noi, fraţilor, am auzit de toate minunile acestea din Sfintele Scripturi, şi încă de şi mai numeroase minuni şi feluri de minuni decît cele pomenite de Regele David, căci ele s-au petrecut după dînsul!

Oare nu am auzit noi de lucrări şi de minuni încă şi mai mari ale lui Dumnezeu, lucrate de dragostea Lui întru poporul Său creştinesc, minuni mult mai mari decît cele pe care le-a trăit sau de care a auzit vreodată Regele David? Iată însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din Preasfînta Fecioară Maria şi a trăit ca om printre noi, revărsînd asupra noastră înţelepciunea şi minunile Lui, nimicind moartea, punîndu-l pe diavol pe fugă şi dăruind putere următorilor Lui.

David nu a auzit nicidecum de toate aceste lucruri, însă iată, noi am auzit, căci ele s-au descoperit nouă prin Sfinţii noştri Părinţi: apostolii şi evangheliştii, mucenicii şi drepţii, şi toate cetele sfinţilor din vechime şi pînă în ziua de azi. Şi nu numai că ni le-au descoperit, dar Duhul Sfînt încă ni le descoperă în fiecare zi a vieţii noastre prin Sfînta Biserică şi prin Sfintele Taine şi minuni carele se lucrează zilnic întru Ea. Iată aici pricină de bucurie mare pentru ficare creştin!

Iată însă şi pricină de frică şi de cutremur, căci mult ne este dat nouă, de aceea şi mult ni se va cere! Nouă creştinilor ni s-au dat bogăţii duhovniceşti incomparabil mai mari decît tuturor oamenilor care au trăit mai înainte de Hristos, mai multă înţelepciune şi mai multă cunoştinţă, mai multă slavă şi putere de la Dumnezeu, şi multe, mult mai multe pilde vii ale iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni şi ale oamenilor sfinţi faţă de Dumnezeu, întrebaţi-vă, voi bogaţilor mai bogaţi decît cei mai bogaţi, ce aţi dat voi vreodată sau ce daţi acum lui Dumnezeu, pentru toate cele pe care vi le-a dăruit El vouă?

Voi ar trebui să luptaţi din răsputeri ca să nu fiţi ruşinaţi cumplit în Ziua cea Cumplită a înfricoşatei Judecăţi. Căci iată ca un vis se topeşte curînd viaţa voastră, şi toate zilele ei repede trec, şi auzise-va curînd trîmbiţa îngerului care va chema toate popoarele şi toţi oamenii la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu. Străduiţi-vă preabogaţilor să nu fiţi daţi atunci de ruşine! Căci nici unul dintre voi nu va putea zice atunci “Nu am ştiut de Judecata aceasta,” sau “Nu am avut cu ce!” Căci voi ştiţi de ea, căci cunoaşteţi mai mult şi vi s-a descoperit mai mult decît s-a descoperit vreodată Regelui David şi preaînţeleptului Solomon! De aceea vouă vi se va cere mult mai mult decît li s-a cerut lor.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cela Ce eşti Stapînul nostru minunat şi Domnul, Dumnezeul şi Mîntuitorul, aminteşte-ne nouă în fiecare zi şi în fiecare ceas de Jertfa Preascumpă a Trupului şi Sîngelui Tău carele l-ai dat pentru noi, ca să nu te uităm, Doamne, noi păcătoşii, spre a noastră veşnică pieire.

Căci Ţie se cuvine toată slava şi închinăciunea în veci, Amin.